Manastirea Tipova
Adresa: sat Tipova, com. Horodiste, jud. Orhei
Asezare: langa satul Tipova, la 75 km de Orhei sau la 40 km de Chisinau, pe malul drept al Nistrului
Manastirea Tipova este una dintre cele mai frumoase din Basarabia. Este situata deasupra Nistrului si cuprinde trei complexe manastiresti sapate in stanca. Primul ansamblu este alcatuit din cateva chilii si o biserica cu hramul inaltarea Sfintei Cruci si dateaza din perioada secolelor XI-XII. Biserica Sfantul Nicolae a fost centrul celui de-al doilea complex manastiresc, intemeiat in veacul al XIV-lea. Cea mai mare aglomerare de chilii se afla in jurul bisericii Adormirii Maicii Domnului, datata din secolele XVI-XVIII. La inceputul sec. al XIX-lea acest ansamblu din urma inca functiona ca schit, iar in 1842 se desfiinteaza. In anul 1828, pe deal, deasupra complexelor rupestre s-a inaltat biserica schitului, care redevine in 1919 manastire. Pana atunci, schitul s-a aflat sub administrarea manastirii Saharna.
In perioada sovietica, toti calugarii se risipesc, iar cladirile de pe deal sunt preluate de colhoz. Biserica este transformata in depozit de tutun. Jafurile se tin lant, iar chiliile din stanca sunt distruse. In 1988 chiliile sunt restaurate si transformate in muzeu de antichitati.
In 1990, cu sprijinul Uniunii Jurnalistilor din Moldova, incepe restaurarea manastirii. In 1994 manastirea este reinfiintata. Se restaureaza doua corpuri de chilii si biserica Adormirii Maicii Domnului de pe stanca (datand din 1912).
Frumusetea acestor locuri atrage multi turisti. In jurul manastirii s-au tesut mai multe legende, una dintre ele fiind cununia in acest loc a Binecrediciosului voievod Stefan cel Mare si Sfant cu Maria Voichita. Datorita vechimii complexului, o alta legenda spune ca Orfeu si-ar avea mormantul intr-una din pesteri. In anul 1988 restauratorii au dat la iveala mai multe inscriptii rupestre datate dinainte de Hristos, presupuse a fi apartinut unei civilizatii tracice de pe malul Nistrului. Astazi complexul rupestru se afla in plina restaurare, desi fondurile sunt insuficiente.
Povestesc pelerinii: Tipova, sau Scara spre Cer
La Tipova, in stanca de pe malul Nistrului, vremea si-a ros ce este al vremii, omul si-a sapat locul lui in aceasta roadere, iar Domnul i-a uns omului o scara spre cer. Un munte de calcar strajuieste aici curgerea Nistrului si hotarul de Est al neamului romanesc. Dar tot aici, la hotar, adica la limitele de unde au venit peste neamul nostru cele mai grele incercari, muntele Tipovei numara si rotirea necontenita a Cerului, lasa si omului rugator vesmant curat pentru suflet. Fiindca, spun cei vechi, numai cel curat la suflet (si sufletul are numai o singura camera) nu se prabuseste din minunea enigmatica a fiintarii.
Cercetarea arheologica arata ca grotele sihastrilor sunt randuite pe abruptul de la Tipova din antichitate, poate inca din paleolitic. Ele sunt randuite in vreo 9 etaje (poate si mai multe, ca nimeni nu le-a cercetat), iar scarile ce unesc aceste etaje sunt sapate in urcusul vertical. Bisericile rupestre de aici (poate 3, poate 9, poate 99, ca starea de stricaciune ingreuneaza numararea lor), observatoarele astronomice (si nu numai, ca la Tipova pulsul omului se armonizeaza si cu pulsul Cerului, dar si cu neoprita curgere a Nistrului ce nu lasa clipei mai mult decat ii este dat), sanctuarele enigmatice ale dacilor (si strasnicia enigmelor sta in neputinta omului de a le descifra), legendele vechi si traditiile dau pelerinului prin aceste locuri o noua si deosebita dimensiune a sederii neamului romanesc in istorie. Tehnici exceptionale de taiere a pietrei, mai ales a pietrei ce canta, apoi de sapare a stancii, mai ales a stancii ce se macina neincetat pe sine, se impletesc uluitor la Tipova cu cele ale urcusului spredesavarsirea spirituala, dar si cu cele de sapare in om a viermelui omenesc ce tanjeste tot aici, pe pamant, dupa nemurire.
Intrarea principala in complexul sihastric de la Tipova
Terasele-drumurelele din fata chiliilor sunt adevarate magistrale ale comunicarii mistice - nu poti trece neobservat de vietuitorii (la data scrierii acestui text – de umbrele lor, fiindca nimeni dupa venirea comunistilor nu se mai roaga necontenit la Tipova), nu poti sa nu vorbesti, fie si tacand, cu acesti vietuitori rugatori. Aceste terase-drumuri ale comunicarii pe orizontala sunt inguste, uneori sperietor de inguste, asa de inguste incat nici aplecarea nu este posibila - trebuie sa mergi drept, se vede ca trebuie sa mergi mai ales drept moral, pentru a nu te pravali in abis, in curgerea de jos a Nistrului. Alteori aceste drumurele se transforma in gauri mici pe care trebuie sa le treci pe branci, tarandu-te din chilie in chilie, pana la capatul unde drumul nu mai duce nicaieri pe pamant, lasand doar ochilor palme de Cer. Alteori ele devin uriase crapaturi in stanca, bine ascunse de fostii vietuitori, pe care cei vechi puteau oricand sa dispara in tainicele ascunzisuri din stanca Tipovei asa ca nici un navalitor sa nu-i poata gasi.
Scara spre una din vechile biserici
Chiliile Tipovei sunt uimitor de bine asezate dupa necesitatile comunitatii. In cele centrale, din primul nivel de jos, din stanga, au fost, spun legendele, biserica si staretia, dar si cea mai mare biblioteca medievala romaneasca. Tot acolo se afla prescuraria, beciurile cu rezervele alimentare, unele cu altele amestecandu-se dupa regulile sihastriei celei mai riguroase. Dar in chiliile cele mai indepartate, acolo unde si cartea si painea ajungeau cu greu (fiindca cel ce se nevoia acolo suia si cobora rar, poate chiar nu cobora niciodata, fiind zavorat in stanca) se mentinea vie alta hrana a omului - indumnezeirea prin urcus ascetic, prin necontenita suire spre Cer realizata prin necontenita rugaciune si post, smerenie, frica, plangere, tacere si veghe (pe un mic scaunas, de tipul celui pe care veghea si Daniil Sihastrul, si ganditorul de la Hamangia). Tot acolo, sus, unicul martor al ascezei si rugaciunii sale necontenite era rotirea necontenita a Cerului. Si, ca rasplata, coborarea Harului indumnezeitor in om.
Putinii calugari ai Tipovei incearca sa refaca trecuta maretie
Anume aceasta rasplata este reprezentata magnific de scarile Tipovei. Cele mai de jos, care il introduc in complex pe cel care urca din curgerea vietii (simbolizata de Nistru, pe care din vechimea vechimii navigau din Pont spre inima Europei Centrale, dar si invers, atatea corabii ale lumii) sunt monumentale, largi, strajuite si de ziduri frumoase, adevarate metereze pe care se poate aduna la vedere multime de popor. Pe aceste scari urca slobod oricine, se aduna si se admira in multime, intra si se ruga in biserica cea mare, pentru toti (daca vrea), mergea si se uita la rugaciunea sihastrilor, aprindea o lumanare, se spovedea, citea sau i se citea cartea. Sau sta, mai sta uneori insingurat pe bancile de piatra, isi cerceteaza locul in lume si in cosmos. Ca la Tipova reflectezi despre sine, lume si Dumnezeu cu termenii cei mai vechi, putini, primordiali, ne-neologizati (vorba lui Alexandru Hajdau). Aici, pe abruptul stancii, afli locul tau, al fiecaruia, in aceasta hora a nasterii, vietii si mortii, dar si a nemuririi: atata sunt eu, omul, pe aceastaharta, in aceasta curgere pamanteasca – pamantul este jos, cerul este sus, si poti ajunge la Cer doar daca urmezi necontenit scara urcusului de la Tipova. Nicaieri in alt loc de pe pamant aceasta scara nu este mai misterioasa, mai maiestoasa, dar si mai bine asezata orizontal si vertical. Fiindca dupa intrarea pe scara larga, ornata si cu ziduri falnice, drumul cel larg, lipit acum de stanca, te indreapta spre chiliile dinspre nord, mai repede dinspre nord-vest (asta e geografia sacra si cosmogonica a locului, la care vom mai reveni la timpul cuvenit). Poti astfel merge din chilie in chilie aproape un kilometru, pana la „revarsarea” rauletului Blanarita (Tipova) in Nistru, si chiar dincolo de acea revarsare, la vest, te poti desfata cu peisajul mirific suind pe valea magnificului canion al Blanaritei pana la obarsiile ei. Poti ramanea in una din chiliile libere, poti chiar sa-ti sapi una inceputa de vant, viscole si ploaie, de propria macinare a stancii (si la Tipova zbuciumul climei este de multe ori naprasnic, fiindca locul este rasfatat de soare doar la rasaritul lui, dar si atunci mai aproape de solstitiul de vara). Sau poti trece pe langa ele doar ca un „privitor ca la teatru”.Vedere spre fosta biblioteca si localul bibliotecii (opinia autorului)Chiar langa scara principala de la intrarea de jos, te invita spre urcare abrupta o alta scara, aproape verticala, sapata cu maiestrie in stanca. Nu fiecare are curajul sa se ridice pe ea la urmatorul nivel de chilii, mult mai putine, ba chiar lipsa, sa le parcurga si, mai ales, sa nu se mai intoarca. Si mai enigmatica este a doua scara ce desparte acest nivel de jos de cel superior, aflata la vreo 300 metri spre nord-vest. Tainuita pe langa vechea biserica a Sfintei Treimi (cum se spune), uneori trecand in urcus abrupt, vertical, catarator, ascuns insa totalmente de ochii lumii, aceasta a doua scara pare a fi o scara initiatica, doar pentru uzul celui ce vrea sa urce spre nivelele cele mai superioare. Numai sa urce, sa nu mai coboare. De la al doilea nivel urcusul spre cel de mai sus, unde se vad chilii asemanatoare cuiburilor de vulturi, se ramifica in mai multe scari priporoase, acum si greu de identificat, si greu de urcat fara echipament special. Ca dupa venirea de la rasarit, dinspre campia rusa, a dezastrului comunist viata monahala a Tipovei a fost nimicita, bisericile, bibliotecile, chiliile fiind pustiite pana la ultima bucatica de lemn, doar unele cruci si troite de piatra fiind pastrate de tipoveni in cimitirul cam parasit al satului.
Scarile initiatice I si II (opinia autorului)
Nimeni nu mai urca azi la Tipova sihastric pentru a intalni Harul Divin al Celui Ce Coboara cu Dragoste spre om. Scarile Tipovei, insa, sunt dovada tulburatoare a existentei acestei intalniri mistice. Ele reprezinta urcarea omului spre Cer, dar si neinduratoarea descriere a faptelor omului in confruntarea lui cea oarba cu nemurirea, de fapt cu Domnul. Fiindca cu cat urci mai sus, vertical mai sus, vezi tot mai mult cer, practic tot cerul de stele-faclii al nordului, dar si tot mai multa intindere de fapta omeneasca, tot mai fara de capat pusta geografica. La iesirea de sus (spre care drumul te duce tot pe scari inguste, rotitoare, spre actuala manastire, laicizata, apoi, prin portile ei si spre micutul sat Tipova) treci printr-un mic defileu, zis al Cascadei Moarte. Prin acest straniu defileu apa nu curge, el aduna doar uneori apele de ploaie torentiala, atunci cand Cerul se dezlantuie.
Terasele ce leaga chiliile si scari spre cer
La ruperea defileului in cascada, urcatorul poate trece grabit peste el, dar poate si sa mediteze in fata acestui abrupt misterios, sacrificial spun legendele, structurat si el in trei etaje distincte, care leaga nivelele Tipovei, apoi sa reintre, daca alta cale nu are, in satul Tipova, pe drumurile omului. De pe aceste drumuri, spune legenda, a ajuns la Tipova dupa criza de la Reuseni si tanarul Stefan cel Mare. Aici, la manastirea cu hramul Adormirii Maicii Domnului (acelasi ca si al Putnei), spun oamenii locului, el a invatat arta guvernarii Tarii, inclusiv sacrele arte martiale ale stramosilor si smerenia totala fata de Dumnezeu. Urmarind cerul nordic de pe varfuri, dar si curgerea Nistrului, iti vine sa spui ca si Kogaiononul dacilor, sau cel putin unul din aceste Kogaionoane, tot aici a fost. Si, ca rasplata, pentru atata maretie divina, asa de multa distrugere omeneasca, atata pangarire ingrozitoare, inclusiv sanitar-epidemiologica, incat uneori poti vedea cum Maica Domnului, despre care scriu unele izvoare ca ar fi aparut deasupra stancii Tipovei pe la 1666, plange cu lacrimi de sange in sufletul putinilor credinciosi ce vin sa se roage la Tipova.
Scara spre cer de la Tipova
Vedere spre canionul rauletului Blanarita
De la 1812 incoace neamului romanesc i se tot rupe violent Basarabia, adica hotarul lui, cel sacru, de Est. Si neamul romanesc se tot rupe uneori de Basarabia. Dar aici, in suferinta sfasietoare a barbariei intrusilor si a ruperii tarii de hotar, palpaie inima ei spirituala. Aici, la Tipova, si in multe alte complexe monastice basarabene de pe Nistru, unele datand inca din paleolitic, noi am stat o intreaga negura de ani. Si trebuie sa mai stam multi inainte.
Andrei Vartic
Foto de autor
La Tipova
Nistrul este un hotar, strajuit de cetati si manastiri, care se succed pe malul drept al acestuia: Hotin, Calarasi, Cosauti, Rudi, Soroca, Japca, Saharna, Tipova, Tighina, Noul Neamt, Ciobruciu, Palanca, Cetatea Alba...
Cruce si sabie... Cuvant si tacere... Apa si piatra...
Aceasta e tara Nistrului...
Anume aici a luat nastere un fenomen arhitectural unic in Europa: biserica-cetate. De regula situata intr-un loc inaccesibil, tainuit, scobita in perete de stanca, incapatoare, ca sa poata adaposti la vremi de rastriste locuitorii satelor din preajma, cu fata orientata catre rasaritul pagan, de unde se scurgeau puhoaiele de popoare barbare, locuitorii ei de-a lung de veacuri, au fost deopotriva: calugari si osteni, preoti si strajeri, carturari si cioplitori in stanca...
Oamenii satelor de aici au stat si ei de paza vetrelor strabune cu o mana pe plug si alta pe sabie...
Nu intamplator malul drept al Nistrului, mai priporos si ceva mai ridicat ca celalalt, seamana de la Hotin pana la mare, cu un zid lung, ca de cetate, - zidul de aparare a Europei, i-am zice, - alcatuit dintr-o multime de manastiri si bastioane...
Cele mai vechi biserici si schituri romanesti par a fi cele de la Nistru.
Una dintre acestea e Tipova. O localitate, care pastreaza in numele ei sonoritati de cetate dacica: Tipova. Sau de avertisment apocaliptic venit mai degraba din viitor, cum incearca sa sugereze vanturile care se incalcesc pe inaltimi sau lumina ce tiuie trecand printre pietre: “Tipa-va!”
Aici ai impresia ca cerul se agata de colturile pietrelor, incercand parca sa le clinteasca cu blandete din loc.
In aceste zile de primavara intarziata, ceata si aburii de de-asupra Nistrului se sprijina de dealurile pietroase, creandu-ti iluzia ca acestea s-au si desprins de la pamant, plutind cu tot cu schit si chilii, undeva intre cer si tarani.
Flori galbene, de papadie, ard mocnit ca niste lumanari pe marginile pietrelor, intru a-ti arata cararea care duce catre incaperile scobite in peretele de piatra al Nistrului.
Treptele care coboara catre manastire sint roase de incaltari. Pe alocuri acestea sint prabusite cu tot cu stancile in care fusesera cioplite. De multe ori legatura intre o treapta si alta o fac: o radacina de pom, un prichici de stanca pravalita, un smoc de iarba uscata...
Aici, intre Rapa Blanaritei si Valea Satului, e situat un adevarat orasel subteran – 18 incaperi sapate in roca, – “de catre calugari cu unghiile”, iti precizeaza localnicii – un sobor, plus alte doua bisericute de dimensiuni mai mici, o clopotnita, care a avut odata si trei clopote, chilii pentru calugari cu paturi de piatra, incaperi legate intre ele de treceri interioare si un gang tainuit – cale de refugiu pentru calugari la timp de primejdii, care sfredeleste dealul de piatra dintr-o parte in cealalta...
Complexul monastic seamana mai degraba cu o cetate, decat cu un locas de cult. Nu intamplator e numit in cronicile mai vechi, dar si de cei care locuiesc in satul de deasupra – Horodiste, adica Oras-Cetate.
La Tipova calugarul Mihail imi vorbeste de carti sfinte zidite in peretii manastirii, ca aceasta sa nu se prabuseasca. Pe care le mai cauta si azi diversi cautatori de comori.
Fostele chilii
Langa una dintre bisericile cioplite in stanca, calugarul ne indeamna sa stam cu talpile pe un mormant, pe care-l crede a fi al unui sfant necunoscut, ca sa ne intrebe: “Simtiti cum se zbate tarana sub talpi?!”
O energie ciudata se scurge parca de jos, strabatandu-ne fiinta din calcaie pana in crestet, si umplandu-ne de fior tainic.
La Tipova exista marturii arheologice care tin de secolul XII inainte de Hristos. Pe muchia dealului a fost descoperit un oras mort al getilor. In grote, dar si pe pietrele acoperite cu giulgi de muschi verde poti vedea rune stravechi, alfabete antice, zgariate in piatra, care asteapta sa fie descifrate.
Arhiepiscopul Visarion Puiu situa schitul in zorii crestinismului, apreciindu-l drept unul dintre cele mai vechi locasuri de cult romanesti. O vreme fusese parasit. In 1776 monahul Bartolomeu Ciungu va veni de la manastirea vecina Saharna, ca sa-l amenajeze si sa se aseze in el.
Undeva pe aici parca si zaresti – acoperita de licheni uscati si iarba tanara – acea urma uriasa, despre care parintele istoriei Herodot (490-429 i. Hr.) vorbea in Cartea a patra a Istoriei sale: “Pe o stanca langa fluviul Tiras (denumirea veche a Nistrului – n.n.) oamenii arata urma lui Heracle, urma ce seamana cu talpa piciorului unui om, dar este lung de doi coti. Asa e aceasta urma”.
Pe cararile de aici zaresti parca urme de profeti.
Pe la Tipova poposise si unul dintre profetii Basarabiei dinainte de 1940 – Bucur, un barbat intre doua varste, cu barba neagra si cu o cruce mare pe piept, care umbla descult pe zapada si pe care oamenii mai batrani il mai tin minte trecand din sat in sat si profetind, pentru ca dupa 28 iunie 1940 profetise ca puterea diavolului care se latise dinspre Soare-Rasare va dura exact 50 de ani ca dupa aceea sa piara in bezna istoriei, noile autoritati l-a arestat si impuscat catre sfarsitul acelui an...
Peste alti ani, in 1949, bolsevicii au inchis manastirea, alungand calugarii de aici in lume, iar peste un sfert de veac, in 1975 – dupa ce manastirea fusese devastata si distrusa completamente – tot ei au declarat-o fariseic “luata sub ocrotirea statului”. Dar chiar nici dansii la acea ora nu mai aveau ce “ocroti”.
Incepand cu 1995 Tipova e populata de cativa calugari, devenind loc de pelerinaj. Inca in 1980 mentionasem in cartea “Moldova – plai al mesterilor populari” ca in cimitirul din localitatea Tipova, chiar la intrare, pe partea dreapta, descoperisem “Masa Tacerii” – o masa rotunda de piatra cu scaune rotunde asezate de jur imprejurul ei, la care un batran mi-a mentionat ca sunt pomeniti mortii, deci “se tace” – o imitatie dupa celebra sculptura a genialului Constantin Brancusi efectuata de mesteri basarabeni inca in secolele XVII-XVIII.
“Mese asemanatoare, mi-a spus atunci acel localnic, ca sa ma dumireasca, veti putea intalni aproape in fiecare tintirim de pe malul Nistrului...”.
Nu departe de manastire, raul Tipova se prabuseste vuind, “tipand”, de pe malurile abrupte, rostogolindu-se in prapastiile adanci, in cascade care iti creeaza impresia ca ar cadea din cer.
Sub una dintre ele se afla o nisa, unde, sub o lespede cu sapte gauri, se zice ca ar fi fost inmormantat, aici la marginile vechi Tracii, poetul Orfeu, cel care imblanzea fiarele si tamaduia oamenii cu cantec de lira...
De sus, de pe pietre Nistrul se vede ca din cer. Bolta se impreuna aici cu pamantul, ca in timpurile cand, zic legendele, Cerul comunica cu Pamantul, zeii dacilor coborand pe pamant, ca sa se amestece cu oamenii, si sa se impreuneze cu fiicele oamenilor, iar oamenii, la randul lor, puteau urca la Cer – ca in pomul unei case taranesti – unde treceau de pe varful unui munte, dintr-un arbore mai inalt sau cu o scara.
Pe urma legatura cu cerul s-a intrerupt, oamenii, insa, n-au uitat de tot vechile locuri de contact cu cerul, ca un transfer spre o alta dimensiune si realitate din chiar preajma noastra.
Tipova ar fi unul dintre acele locuri de taina
Cararile de la Tipova pastreaza urme de calugari, si preoti, de profeti si copii, de ciute si pasari... Pe aici parca zaresti urmele sandalelor lui Iisus, inrourand iarba.
“A umblat pe aici si Mantuitorul, ti se va spune la Tipova, aerul acestor locuri este respirat de El...”. Ai impresia ca aici cuvantul Lui a fost auzit de pietre si stanci, de arbori si ape, toate acestea pastrand reverberatia lor.
Aerul e mai limpede si zarile sint mai adanci, iar cerul e mai aproape la Tipova... Aici te convingi ca o tara se poate scutura de saracie, doar imbratisand o inalta spiritualitate.
Ferice de cei care vor invia inainte de moarte!
