Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

[Kateryna]

Învierea Domnului şi importanţa ei universală
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE

(...) Învierea Domnului nu este o verigă ce se înşiră în lanţul vieţii istorice ca toate celelalte întâmplări. De aceea cauza care a produs Învierea nu s-a putut vedea în lucrarea ei, fiind transcendentă mijloacelor de investigaţie şi de constatare omenească. Dacă ar fi văzut pe Domnul după moarte cineva fără credinţă, ar fi căutat desigur o explicaţie naturală a acestui fapt sau l-ar fi considerat o enigmă a cărei explicaţie naturală nu se poate da încă, dar se va putea în viitor. Şi aici ca şi la creaţie toate explicaţiile acelea se pot uşor destrăma şi există foarte multe consideraţii care mână mintea spre acceptarea învierii prin Dumnezeu, dar pozitiv, empiric, şi deci absolut constrângător, lucrul nu se poate vedea. Credinţa îşi păstrează şi aici rolul hotărâtor. Se vede că e destinul nostru cât suntem în forma actuală de existenţă să nu ne putem apropia de lucrările şi de prezenţa lui Dumnezeu prin vedere, prin constatare indubitabilă, ci prin credinţă, prin ascultarea şi acceptarea smerită a asigurării ce ne-o dă prin cuvântul Său. Dar dacă creaţia şi învierea nu sunt evenimente istorice în sensul obişnuit, aceasta nu înseamnă că ele n-au avut loc sau că n-au nici o legătură cu natura creată. Ele amândouă sunt un perfectum deplin, fapte petrecute o dată pentru totdeauna şi nu ceva ce se petrece continuu, o lege generală a existenţei. O persoană care a trăit într-un timp şi într-un loc anumit ca om deplin, a fost înviată de Dumnezeu. Acesta e un fapt unic, aparţinând timpului trecut şi, tocmai prin această unicitate, introducând în istorie ceva neobişnuit ei, ceva care face să vedem că istoria nu e totul, nu e ultima realitate, că pe lângă ea, pe deasupra ei şi la sfârşitul ei, există altceva care dă astfel istoriei un sens relativ. (...)
Lazăr, prin înviere, n-a intrat într-un nou mod de existenţă, ci l-a reluat pe cel de dinainte de a muri, a reluat o viaţă tot aşa de supusă bolilor şi morţii, trebuinţelor naturale, ca şi cea dinainte. El va mai trăi câtva timp, apoi va muri. Iisus Hristos, însă, prin înviere, intră într-un mod de existenţă, într-o dimensiune de viaţă cu totul deosebită de cea anterioară, de cea istorică, de cea pe care o trăim cu toţii, supuşii stihiilor acestei lumi. El a intrat la o viaţă sustrasă cu totul din angrenajul cauzalităţii naturale, la o viaţă fără boli, fără moarte, fără frica de moarte. Viaţa aceasta nu e o fază ulterioară a celei istorice, încât să decurgă din ea în mod natural. Atunci toţi am ajunge la ea fără să fi fost necesară patima pe Cruce a Mântuitorului. Realitatea aceasta nouă a învierii e o operă exclusivă a lui Dumnezeu, nefiind nimic în afară de Dumnezeu care să contribuie la realizarea ei: e un fel de creaţie din nimic a lui Dumnezeu.
Deosebirea de creaţie constă doar în aceea că, pe când prin creare se iscodesc ipostasuri, feţe care n-au mai fost, prin înviere se readuc feţele, suporturile care au încetat să mai existe, la o nouă formă de viaţă. Cel înviat este, ca eu, ca faţă, ca ipostas, exact cel dinainte de moarte. Rostul apariţiilor după Înviere, a căror natură nu se poate preciza, e tocmai să arate identitatea lui Hristos cel înviat cu Cel de dinainte.
Tocmai în acest punct găsim relaţia Învierii cu istoria: ea atinge cu degetul ei creator şi transformator ceva ce-a fost în istorie. Degetul minunat, lucrarea lui, şi efectul lucrării lui, sunt metaistorice. Dar ipostasul învrednicit de o viaţă metaistorică e tocmai cutare ipostas care a trăit într-un punct precis al istoriei. Golul rămas prin evaporarea vieţii din el, "oasele moarte", primesc o nouă viaţă exclusiv prin puterea lui Dumnezeu. Creaţia este actul dumnezeiesc care cade perpendicular pe un punct de la care începe, tocmai prin această cădere, istoria. Învierea e actul dumnezeiesc ce cade perpendicular pe ceva care a fost istorie, dându-i prin aceasta o nouă viaţă, transfigurată. Şi la creaţie şi la înviere, istoria nu e productivă. Productiv e numai Dumnezeu. Ea e arătată în toată micimea ei. Ea are ce are ca istorie şi va ajunge la o depăşire a ei în eshatologie numai prin Dumnezeu. Ea este ca istorie şi va fi ca eshatologie numai prin harul dumnezeiesc.
Creaţia dă posibilitate istoriei, învierea o arată ca insuficientă, ca stadiu ce trebuie să dispară şi să fie înlocuit cu forma cea perfectă şi definitivă a existenţei. Învierea arată istoria ca un provizorat în tensiune spre eshatologie. În înviere se manifestă nemulţumirea lui Dumnezeu cu istoria. O nemulţumire de care suntem şi noi pătrunşi. Dacă învierea ar fi fost fapt istoric, încadrat perfect în cauza şi efectul ei, în istorie, atunci ea nu ne-ar arăta ceva peste istorie, ci ne-ar confirma existenţa istorică drept existenţă ultimă. Numai prin faptul că învierea atrage cu forţă metaistorică, ceva din istorie în altă orbită de existenţă, arată spre un viitor altfel decât istoric. Învierea are un lucru cu istoria, dar nu pentru a o confirma ca singura realitate, ci pentru a o judeca, a o arăta în criza de care suferă şi pentru a se milostivi de ea.
De unde vine această contrazicere dintre intenţia dumnezeiască manifestată în actul creaţiei, care afirmă istoria, şi cel al învierii, care dezaprobă istoria? E de observat mai întâi că învierea nu e o dezaprobare radicală a istoriei, pentru că atunci nu s-ar mai ridica din moarte aceleaşi ipostasuri care au trăit în istorie. Învierea e totuşi ceva pozitiv şi intenţia ei se referă tocmai la cele istorice. Dar întrucât învierea trece pe cele istorice la o nouă formă de viaţă, se vede că forma cea veche nu e pe placul voinţei dumnezeieşti. Şi întrucât învierea urmează după catastrofa morţii, în care se arată deplin dezaprobarea dumnezeiască a istoriei, se vede că forma de viaţă istorică, neagreată de Dumnezeu, e atât de înrădăcinată în fiinţa creaţiei, încât e necesară, în prealabil, o distrugere totală a ei, ca să o facă Dumnezeu din nou. Dumnezeu nu-şi dezminte prin înviere dragostea de cele create, dar forma lor de viaţă nu mai e cea dorită de El. O deviere, o stricăciune serioasă, le face de neacceptat din partea lui Dumnezeu. Intervenţia lui Dumnezeu după creaţie, prin înviere, postulează păcatul intrat în lume după creaţie.
Manifestările păcatului, ale stricăciunii, ale bolii care stăpâneşte toată creaţia, le simţim toţi. Filosofia contemporană a lui Heidegger se opreşte în faţa acestui caracter bolnav al existenţei, ca în faţa aspectului ei fundamental. Dintre toate manifestările de boală ale acestei existenţe se remarcă îndeosebi în această filosofie moartea, cu neliniştea ce o aruncă ca o umbră asupra întregii vieţi, determinând în mod covârşitor actele, gândurile, atitudinea vieţii noastre. Viaţa noastră este o "existenţă spre moarte". Moartea mărgineşte tot ce există în lume. Lumea aceasta este în mod fiinţial o lume a morţii. Existenţa ei, ca şi existenţa omului este o existenţă ameninţată nu numai obiectiv ci şi subiectiv de graniţa morţii. Aceasta ne face să suferim. Dar şi să simţim existenţa de aici ca ceva nedeplin, ca un biet fragment dintr-un întreg pe care nu-l vedem, dar îl dorim. Bolile fizice sunt agenţii morţii care avansează continuu în fiinţa noastră, care rod neîntrerupt, ca nişte viermi ai morţii, din micul tezaur de viaţă al nostru. Insuficienţele intelectuale şi morale ne vorbesc iarăşi de caracterul fragmentar al existenţei noastre.
Viaţa aceasta cariată, anemică, tulburată, răpusă în scurtă vreme de moarte, nu corespunde cu izvorul care dă viaţa şi în care nu e nici o urmă de slăbiciune şi de boală. Caracterul ei actual nu e voit de Dumnezeu. Dar nu Dumnezeu a făcut lumea aşa, ci stricarea a venit prin voia liberă a fiinţelor raţionale. Dacă Dumnezeu ar fi făcut lumea aşa, atunci prin înviere El s-ar sili să o repare, mânat de regretul că a făcut-o aşa. Cum însă stricarea ei s-a făcut prin voia liberă a fiinţelor raţionale şi urmarea acestei stricări e moartea, învierea se înfăţişează ca un act de graţie al lui Dumnezeu, Care nu vrea să lase ca suferinţa să aibe ultimul cuvânt şi pe oameni pierduţi în moarte, ci ridică totul la o nouă viaţă, fără suferinţe şi fără moarte. (...) În Iisus Hristos, viaţa cea nouă, eshatologică, e realizată. El este începătura pentru toţi care cred în învierea Lui, pentru întregul univers, care actual boleşte. Viaţa cea nouă nu este numai promisiune, ci este în El realizată, prezentă. Noi însă trăim mai departe în istorie, dar cu ochii credinţei şi ai speranţei spre El, spre viaţa cea adevărată, deplină, ultimă şi fără de moarte.
Când zicem cu credinţă: "Hristos a înviat!" afirmăm implicit: "Noi toţi vom învia!"

[Kateryna]

Sfintele Pasti
Considerat cea mai mare sarbatoare crestina, Pastele este celebrarea Invierii lui Iisus Hristos, intemeietorul religiei crestine, nascut la Betleem, din Fecioara Maria. Botezat la 30 de ani de Ioan si prezentat multimii drept Mesia, Hristos si-a ales 12 ucenici si, vreme de trei ani, si-a predicat invatatura in Galileea si in Iudeea. S-a intors apoi in Ierusalim, unde a trebuit sa infrunte mania fariseilor (sectanti mozaici) si a mai marilor preotilor, care ii contestau dumnezeirea. Fiind tradat de Iuda, Hristos a fost adus la judecata in fata lui Caiafa (mare preot iudeu) si a Sinedriului, care L-au condamnat la moarte pentru blasfemia de a-si fi spus Fiul lui Dumnezeu. A fost rastignit pe varful colinei Golgota, intre doi talhari, dupa ce si-a carat crucea in spate. Inmormantat, Iisus Hristos a inviat dupa trei zile si s-a ridicat la cer dupa alte 40.
Despre Paste s-au scris o multime de lucrari, religioase si laice, s-au facut mai multe filme (artistice sau documentare), dar nimic nu poate descrie in cuvinte si imagini marea taina a Invierii Domnului, a biruintei vietii asupra mortii si a luminii lui Hristos asupra intunericului pacatului. Aceasta mare sarbatoare crestina este precedata de un post de 40 de zile (sapte saptamani, incepand cu Lasatul secului), perioada numita Postul Pastelui. Iar ultima sa saptamana, numita Saptamana Patimilor, are menirea de a pregati credinciosii pentru Inviere, imediat dupa ultima duminica dinaintea Pastelui, cea a Floriilor, in care se sarbatoreste intrarea lui Iisus in Ierusalim. De a doua zi, in Saptamana Mare, se rememoreaza tot ce a facut Mantuitorul pe pamant. Prin post, reculegere si rugaciune, credinciosii parcurg acum cele sapte trepte ale ultimelor zile ale lui Hristos-Omul, fiecare zi din Saptamana Patimilor semnificand un nou pas al lui Iisus pe drumul catre rastignire si Inviere.
In ziua de luni este pomenit Iosif Patriarhul, cel pe care proprii frati l-au batut si, crezandu-l mort, l-au parasit pe camp. Dar acesta traia si, dupa ce a dus o viata de sclav, a ajuns print al Egiptului, i-a iertat pe cei care i-au gresit si si-a salvat de la foamete familia si poporul. Povestea lui Iosif prefigureaza aparitia lui Iisus, care - desi vandut pentru 30 de arginti, arestat si batjocorit, condamnat la moarte si rastignit - a iertat si a mantuit omenirea. Ziua de marti este dedicata Predicii de pe Muntele Maslinilor, in care Hristos a prevestit distrugerea templului din Ierusalim, dar si propria Sa inviere. Slujba de miercuri aduce aminte despre doua personaje pacatoase: desfranata care - spaland cu lacrimile sale, plina de cainta, picioarele lui Iisus - se mantuieste si apostolul Iuda, cel care tradand se pedepseste. Joia Mare este ziua in care a avut loc Cina cea de taina si vanzarea lui Iisus de catre Iuda.
Hristos s-a pregatit atunci pentru moarte si inviere, oferindu-le la acea masa, simbolic, ucenicilor trupul si sangele Lui - painea si vinul mantuirii. Incepand din acea zi, pana la Inviere, nu se mai trag clopotele la biserica, ci doar se bate toaca. Vinerea Mare (sau Vinerea Neagra) este ziua in care Iisus Hristos a fost rastignit, pe Muntele Golgota. El se ruga in Gradina Ghetsimani cand a fost prins, arestat, judecat de evrei si de romani, incoronat cu spini, batut si batjocorit. Si-a purtat pe umeri crucea pana in varful Golgotei, unde a fost rastignit intre doi talhari. Sambata Pastelui simbolizeaza “odihna” in mormant a trupului Mantuitorului. Seara, in biserici se aprind luminile, anuntandu-se astfel ca se apropie vremea ca toti credinciosii sa se pregateasca pentru veghea din noaptea Invierii. Si Invierea s-a produs! Iisus a inviat din morti si s-a aratat viu ucenicilor Sai si Fecioarei Maria. In miez de noapte, in biserici se oficiaza slujba Sfintelor Pasti.
Sunt sfintite pasca, ouale rosii si celelalte bucate, pentru ca postul de aproape sapte saptamani a luat sfarsit. Credinciosii iau Lumina din Lumina, spun “Hristos a inviat!” si raspund “Adevarat a inviat!” - formule cu care urmeaza sa se salute timp de 40 de zile, pana la sarbatoarea Inaltarii Domnului. Se impart acum Sfintele Pasti (paine stropita cu vin), care se mananca dimineata, inainte de orice, iar dupa slujba credinciosii pornesc catre casele lor tinand in maini lumanari aprinse, ca dovada a biruintei lui Iisus asupra intunericului.
Unul dintre cele mai semnificative simboluri pascale sunt ouale rosii, a caror culoare aminteste de sangele lui Iisus, care a curs pe cruce pentru mantuirea omenirii. Legenda spune ca, la rastignirea lui Hristos, Fecioara Maria a pus un cos cu oua sub cruce, ca sa-i imbuneze pe soldatii care il pazeau, iar acestea au fost inrosite de sangele Mantuitorului. De asemenea, gospodinele crestine coc, o singura data pe an, de Sfintele Pasti, pasca. Aceasta are o forma rotunda, pentru ca se crede ca scutecele lui Hristos au fost rotunde. Avand la mijloc o cruce, pasca este impodobita pe margini cu aluat impletit. Dupa traditie, in familiile crestine se mananca in zilele de Pasti carne de miel. Mielul il simbolizeaza chiar pe Mantuitorul nostru, Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru pacatele lumii si a murit pe cruce ca un miel nevinovat.
Si in tarile crestine europene exista multe obiceiuri de Pasti. In Anglia, de exemplu, se obisnuieste ca de Paste sa se daruiasca oua foarte mari de ciocolata. In Bulgaria, pictarea oualor este o indeletnicire a calugaritelor din manastiri, iar in Elvetia sunt zone in care exista credinta ca ouale de Pasti sunt facute de cuci sau chiar de iepurasi. De aceea, copiii pregatesc din primele flori de primavara cate un cuib in care acestea sa fie depuse. In Olanda, parintii vopsesc oua verzi, pe care le ascund in iarba, iar copiii pornesc sa le caute, obicei tinut si in Germania, dar cu oua de diverse alte culori. Suedezii orneaza ouale cu desene hazlii si cu versuri in rime, care se citesc cu glas tare, inainte de a le manca. In Ungaria, ouale sunt vopsite in rosu sau galben, iar pe ele se deseneaza apoi diferite motive ornamentale, cele mai intalnite fiind cele ce reprezinta stoguri de fan, case, fantani cu cumpana si femei cu cosuri in maini.
O mai veche traditie romaneasca, pastrata si acum, cere gospodinelor sa vopseasca ouale cu culori naturale. Astfel, ele fac oua galbene si portocalii, fierbandu-le cu coji de nuca sau foi de ceapa, rosii - cu felii de sfecla, castanii - cu frunze de nuc, verzui - cu spanac si chiar albastre - cu foi de varza rosie!
Cand cade Pastele?
Diferitele conceptii cu privire la data serbarii Pastelui au dus la serioase discutii intre adeptii anumitor practici, care uneori puteau provoca adevarate rupturi in randul bisericii. O prima uniformizare a datei serbarii Pastelui a incercat sa introduca, pentru intreaga lume crestina, Sinodul I Ecumenic (desfasurat la Niceea, in anul 325, din initiativa imparatului Constantin cel Mare), care a decis ca:
• Pastele se va serba intotdeauna duminica
• Aceasta duminica va fi cea imediat urmatoare lunii pline de dupa echinoctiul de primavara (pentru ca asa calculau si iudeii data Pastelui lor, de care era legata data Pastelui crestin)
• Cand 14 Nisan (aprilie) sau prima luna plina de dupa echinoctiul de primavara cade duminica, Pastele va fi serbat duminica urmatoare, pentru a nu fi in acelasi timp cu Pastele iudeilor, dar nici inaintea acestuia.
Sinodul de la Niceea a mai stabilit ca data Pastelui din fiecare an va fi calculata din timp de Patriarhia din Alexandria (oras din Egipt, in care traiau cei mai priceputi astronomi ai acelor timpuri), iar aceasta o va comunica si celorlalte biserici crestine.

[Kateryna]

Ouale incondeiate ale invierii
OUALE INCONDEIATE ALE INVIERII
Oul a fost dintotdeauna, chiar dinainte de a avea si caracteristici religioase, un simbol al creatiei, al noii vieti, inspirand din cele mai vechi timpuri numeroase legende si povesti. O intreaga literatura. Din cultura romaneasca, este suficient sa amintim creatiile a doi reprezentanti de seama: sculptorul Constantin Brancusi si poetul Ion Barbu, opera lor culminand in jurul acestui subiect - oul, considerat o forma geometrica ideala, o culme a perfectiunii.

DE CAND SE COLOREAZA OUALE?
Inceputurile colorarii oualor se pierd in indepartata epoca precrestina (inainte de Hristos), pe vremea cand Anul Nou se sarbatorea la echinoctiul de primavara (data la care, ziua care creste devine egala cu noaptea). In acele vremuri, ouale colorate erau oferite ca un dar ce simboliza echilibrul, creatia si fecunditatea. Chiar si mai tarziu, la romani, ouale colorate chiar in rosu se numarau printre darurile oferite - la diferite jocuri si ceremonii religioase - in cadrul sarbatorii lui Ianus (personajul mitologic cu doua fete - una intoarsa spre trecut, cealalta privind spre viitor). Acest obicei al colorarii oualor s-a transmis crestinilor si este inca practicat mai ales de popoarele europene si asiatice. Spre deosebire de majoritatea tarilor Europei, in care acest obicei s-a restrans zonal sau chiar a disparut, in Romania s-a dezvoltat continuu, atingand adevarate culmi artistice cu fiecare an care a trecut: s-a perfectionat tehnica, s-au diversificat materialele si a sporit simbolistica motivelor.
Astfel, ouale “incondeiate” (numite si “impistrite” sau “muncite”) au ramas, la noi, o dovada permanenta a pastrarii unor datini, credinte si obiceiuri de Pasti transmise din generatie in generatie, ca o particularitate etnica romaneasca.

CUM SE REALIZEAZA UN OU INCONDEIAT?
La incondeiere, se folosesc oua de gaina (foarte rar, de gasca sau de rata), care se vopsesc cu culori vegetale, acoperindu-se initial cu ceara de albine. Pentru pictarea acestora, este nevoie de o pana de gasca, un pamatuf si o chisita (o unealta speciala, facuta dintr-o teava subtire de metal, cu un diametru atat de mic incat la interior sa se poata fixa un fir de par de porc - pentru “scrierea” motivului). Foarte interesanta si surprinzatoare s-a dovedit a fi inspiratia artistilor populari de a descoperi acele plante din care se pot obtine culori stabile si deosebite. Astfel, pentru rosu se folosesc coaja de mar dulce, coaja de maces, flori de sovarv si chiar frunze si flori de mar dulce. Galbenul este dat de coji de ceapa, coaja de malin si coaja de mar paduret. Colorarea cu albastru se face prin fierberea florilor de viorele, iar verdele se obtine din frunze de nuc, coaja de arin si muguri de mar paduret. Daca este nevoie, se poate face si un colorant negru, din coaja nucilor verzi sau coaja de lemnul cainelui (sau lemn-cainesc).
Ca tehnica, sunt doua variante de pregatire a oualor pentru incondeiere: fie se fierb inainte de vopsire, fie se golesc de continut (se scot albusul si galbenusul cu un dispozitiv asemanator cu seringa). In acest din urma caz, ouale pictate au doar rol decorativ. Pentru ornamentare se foloseste ceara calda, cu care se schiteaza desenul pe oul “alb”, dupa care se scufunda in culoarea de fond pregatita dinainte. Daca modelul are mai multe culori, se scufunda oul pe rand, in culori din ce in ce mai inchise, dupa ce se “scriu” motivele - de asemenea succesiv. Pentru a indeparta ceara, se pune - la final - oul aproape de o sursa de caldura si se sterge cu o panza. Apoi, se unge cu ulei (sau cu grasime) - pentru a-i da stralucire.

MODELE, SIMBOLURI SI RITUALURI
De-a lungul timpului, motivele ornamentale si coloritul s-au diversificat si s-au complicat, desi - in cele mai multe dintre localitati - adevarata semnificatie simbolica mai este cunoscuta doar de batranele satului. Ca modele, predomina ornamentele geometrice, cele reprezentand plante si animale (uneori chiar si pasari), dar apar in multe creatii si scene biblice. Totusi, motivele decorative si coloritul difera destul de mult de la o zona la alta, ba chiar si de la artizan la artizan, fiind influentate de imaginatia acestora.
Ca raspandire geografica, obiceiul incondeierii oualor acopera intreaga intindere a Romaniei. In Muntenia si Oltenia, modelele sunt inspirate de obicei din natura si sunt realizate cu mai putine culori. Dintre numeroasele localitati in care exista grupuri cunoscute de creatori, una dintre cele mai celebre este Oboga, din judetul Olt. In Transilvania si Banat descoperim o mare varietate de modele si culori, atat in creatiile romanilor de aici, cat si in cele ale unor nationalitati minoritare. Dintre capodoperele din Moldova, renumite pentru frumusete si complexitate, cele mai cunoscute sunt ouale incondeiate la Manastirea Sucevita, care sunt decorate cu margelute.
Atat de incarcate cu semnificatii religioase, ouale incondeiate sunt folosite nu numai ca simplu obiect de decor, ci si pentru practicarea unor ritualuri. Unul dintre cele mai frumoase astfel de obiceiuri s-a pastrat de sute de ani in Bucovina: cojile oualor de Pasti, impreuna cu alte resturi de la masa sunt aruncate in rau, pentru ca apa sa le poarte la “Blajini” (fiinte imaginare, incarnari ale copiilor care au murit nebotezati, al caror loc de veci se afla la “capatul lumii”, aproape de Apa Sambetei). Astfel, chiar daca un pic mai tarziu, si Blajinii primesc vestea cea mare: pentru toti crestinii a venit Pastele!

[Kateryna]

Pastele la alte popoare
Ca multe dintre sarbatorile crestine, si Pastele a avut un echivalent, ca punct primar de origine, in vechile traditii pagane, de dinainte de Hristos. Astfel, vechii saxoni - tribali germanici - sarbatoreau venirea primaverii prin omagii aduse zeitei acesteia, numita Eastre. Dupa sute de ani, in secolul al doilea dupa Hristos, misionarii crestini au ajuns si in mijlocul triburilor nordice, incercand sa le converteasca la crestinism. Si au reusit doar intr-o oarecare masura. Nici macar pentru noii crestini - proveniti din randul barbarilor - renuntarea la vechile lor sarbatori pagane nu era de conceput. Pentru a nu provoca noi conflicte sangeroase, misionarii au hotarat - in mod intelept - sa le permita populatiilor crestinate sa isi pastreze obiceiurile, dar au incercat sa le adapteze - incetul cu incetul - traditiei crestine. Si, cu timpul, s-a reusit acest lucru: sarbatoarea pagana a zeitei Eastre avea loc la aceeasi data cu sarbatoarea crestina a Invierii Domnului.
Asa s-a reusit - fara conflicte - transformarea unui eveniment barbar intr-unul crestin, iar vechea denumire de Eastre a fost inlocuita cu varianta moderna de “Easter” - asa cum se numeste Pastele si in zilele noastre, in tarile in care se vorbeste limba engleza.
Chiar daca, acum, Iepurasul de Paste are mai degraba o trasatura comerciala (fiind cel in numele caruia se fac cadourile), acest simbol provine tot de pe vremea festivalurilor de Eastre. De ce? Pentru ca simbolul pamantesc al zeitei Eastre era iepurele. Cum a ajuns simpaticul iepuras sa fie recunoscut ca mesager al Pastelui in intreaga lume? A fost suficient ca emigrantii germani sa duca in America simbolul pascal intruchipat de un dragut urecheat, pentru ca apoi sa se raspandeasca, de aici, in majoritatea tarilor crestine. Interesant este ca, inainte de razboiul civil din Lumea Noua, Pastele nu se sarbatorea deloc in America acelor ani, necunoscandu-i-se semnificatia... Acum, americanii sarbatoresc Pastele prin organizarea unei “vanatori de oua” pe gazonul din fata Casei Albe.
Revenind la vremuri de mult apuse, sa mai spunem ca obiceiul de a oferi oua isi are originea in Egiptul Antic si in Persia, fiind intalnit de asemenea la vechii greci si romani, pentru care oul era simbolul vietii. Pentru locuitorii vechiului Egipt, oul a fost un simbol sacru al renasterii omenirii dupa potop, acesta fiind - de altfel - si pentru toti crestinii simbolul renasterii lui Hristos. Din aceasta simbolistica s-a nascut si ideea confectionarii primelor cosulete pentru Pasti, facute in scopul de a imita cat mai bine cuiburile pasarilor.
In Evul Mediu se obisnuia sa se arunce cu oua in biserici. Conform traditiei, preotul arunca un ou fiert unuia dintre baietii din corul bisericii. Oul era aruncat apoi mai departe, de la un corist la altul, iar castigator era considerat baiatul care il prindea exact in momentul in care orologiul batea ora 12 din noapte, oul ramanand in proprietatea lui.
In privinta impodobirii pentru slujba de Inviere, destul de putine biserici - chiar si din Romania - mai pastreaza inca vechea traditie a ornamentelor din ramuri de brad - arborele care este considerat simbol al vietii eterne. Cetinile sunt fie impletite in coronite simple, fie sunt combinate cu panglici rosii sau albe. Totusi, in cele mai multe dintre bisericile crestine europene, interiorul si peretii se impodobesc cu flori de primavara, de obicei albe sau galbene. Si pentru ca biserica isi asteapta enoriasii infrumusetata cu flori de sezon, si acestia vin cu vesminte cumparate special pentru marele eveniment crestin al Invierii. Un obicei foarte vechi, pastrat pana astazi, le cere crestinilor sa mearga la biserica, in ziua de Paste, purtand cel putin o piesa noua de imbracaminte, respectarea acestei traditii spunandu-se ca aduce noroc.
Pe langa tipicul religios traditional, aproape similar, in tarile crestine europene s-au dezvoltat si alte obiceiuri zonale de Pasti. In Anglia, de exemplu, se obisnuieste ca de Paste sa se daruiasca oua foarte mari de ciocolata. In Bulgaria, pictarea oualor este o indeletnicire a calugaritelor din manastiri, iar in Elvetia sunt zone in care exista credinta ca ouale de Pasti sunt facute de cuci sau chiar de iepurasi. De aceea, copiii pregatesc din primele flori de primavara cate un cuib in care acestea sa fie depuse. In Olanda, parintii vopsesc oua verzi, pe care le ascund in iarba, iar copiii pornesc sa le caute, obicei tinut si in Germania, dar cu oua de diverse alte culori. Suedezii orneaza ouale cu desene hazlii si cu versuri in rime, care se citesc cu glas tare, inainte de a le manca. In Ungaria, ouale sunt vopsite in rosu sau galben, iar pe ele se deseneaza apoi diferite motive ornamentale, cele mai intalnite fiind cele ce reprezinta stoguri de fan, case, fantani cu cumpana si femei cu cosuri in maini.

Obiceiuri si simboluri de Paste
Incepand cu traditii care si-au pierdut, in timp, semnificatia pascala (cum ar fi “stropitul fetelor”), pana la cea mai raspandita dintre imaginile sale, crucea rastignirii, Pastele este insotit de o multime de obiceiuri si simboluri. Pentru ca am amintit deja doua dintre acestea, sa incepem prin a spune ca “stropitul fetelor” este un obicei adoptat de ardeleni de la vecinii maghiari: tinerele sunt stropite, in a doua zi de Pasti, cu apa de colonie. In Polonia, Ucraina si Germania, fetele se stropesc cu apa, crezandu-se ca zapada topita le face mai frumoase si le aduce noroc. De fapt, conform credintei religioase, obiceiul a fost adoptat in amintirea faptului ca evreii i-au stropit cu apa pe adeptii lui Iisus care aduceau vestea Invierii. Crucea a fost, mai intai un simbol al rastignirii, devenind insa simbolul oficial al crestinismului.

OUALE ROSII
Ouale simbolizeaza mormantul purtator de viata al Mantuitorului, care s-a deschis la Invierea sa din morti. De aceea, cand sparg ouale, prin ciocnire, crestinii isi spun “Hristos a inviat!” si “Adevarat a inviat!”. Culoarea rosie simbolizeaza sangele lui Iisus, care a curs de pe cruce, colorand ouale aduse intr-un cos de Maica Domnului, pentru a-i imbuna pe soldatii care il pazeau pe Hristos. O alta legenda prin care se incearca o explicatie despre culoarea oualor aminteste despre neincrederea cu care vestea Invierii lui Iisus a fost primita de unii. Se spune ca o precupeata care vindea oua in piata ar fi zis: “Voi crede ca a inviat cand ouale astea se vor rosi”. Si chiar asa s-a si intamplat... Ciocnitul oualor se face “cap” la “cap” si “dos” la “dos”, existand credinta ca aceia care ciocnesc se vor intalni pe lumea cealalta. Cel care sparge oul celuilalt are voie sa i-l ia. Daca acesta refuza, se spune ca va manca acel ou, pe lumea cealalta, stricat si uns cu pacura.

PASCA
O singura data pe an, de Sfintele Pasti, gospodinele crestine fac un fel de cozonacel din aluat dospit, umplut cu branza de vaci, stafide si smantana: pasca. Aceasta are o forma rotunda, deoarece se crede ca scutecele pruncului Iisus au fost rotunde. Avand pe centru o cruce, pasca este impodobita pe margini cu aluat impletit. In acele localitati in care inca se mai pastreaza obiceiurile si mai exista cuptoare zidite, gospodinele respecta un ritual stravechi inainte de a pune pasca la copt: fac semnul crucii cu lopata pe peretii cuptorului si spun “Cruce-n casa / Cruce-n piatra / Dumnezeu cu noi la masa / Maica Precista pe fereastra”. Si despre originea pascai exista o legenda, care spune ca, in timp ce mergea sa predice impreuna cu apostolii sai, Iisus a fost gazduit de un om foarte primitor. A doua zi, la plecare, omul le-a pus tuturor in traista, fara stirea cuiva, paine pentru drum. Dupa ce au plecat, apostolii l-au intrebat pe Iisus cind va fi Pastele, iar Mantuitorul le-a raspuns: “atunci cand veti gasi paine in traistele voastre goale”.

LUMANAREA DE INVIERE
In noaptea de Inviere, toti crestinii merg la biserica. Fiecare credincios poarta in mana o lumanare, pe care o va aprinde din Lumina adusa de preot de pe masa Sfantului Altar. Aceasta luminare este simbolul Invierii, al biruintei vietii asupra mortii si a luminii lui Dumnezeu impotriva pacatului. Multi pastreaza restul de lumanare ramasa nearsa dupa slujba Invierii si o aprind in cursul anului, daca au un mare necaz in familie. La sfarsitul slujbei, preotul imparte tuturor credinciosilor sfintele pasti, adica paine sfintita, stropita cu vin si cu agheasma.

MIELUL
Dupa traditie, in familiile crestine, in zilele de Pasti, carnea de miel nu trebuie sa lipseasca de pe masa. Mielul jertfit il simbolizeaza chiar pe Mantuitorul nostru, Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru pacatele lumii si a murit pe cruce ca un miel nevinovat.