Sfinta Cruce.

[Kateryna]

Arhimandrit Cleopa Ilie
Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.
De câte ori auziţi cuvântul „Cruce”, să nu înţelegeţi ca sectarii cei nebuni, ca baptiştii, adventiştii, evangheliştii, penticostalii, nazarinenii, pocăiţii, secerătorii, tudoriştii, martorii lui Iehova şi toţi ceilalţi sectari, care bântuie lumea; gurile sectare cele hulitoare, care au umplut lumea şi care vătamă ţarina lui Dumnezei - Cuvântul.
Să nu gândiţi despre Sfânta Cruce ca ei, ci aşa să înţelegeţi şi să ţineţi minte că, cuvântul „Cruce” are îndoită putere şi îndoită taină, îndoită este Crucea, îndoite sunt înţelesurile Crucii. Să nu înţelegeţi despre Sfânta Cruce aşa ca cei scurţi la minte şi neînţelepţi, care nu vor să se închine mântuitoarei Cruci a lui Hristos, cum zice Sfântul Apostol Pavel. Lasă-i să hulească, pentru că i-a întunecat satana, le-a pus pecetea pe frunte mai întâi, adică unde stă creierul mare, ca să nu creadă. Le-a pus pecetea pe mâna dreaptă, ca să nu o ridice la frunte să facă semnul cel mântuitor al preacinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos.
Deci să ştiţi că îndoit este omul, îndoită este şi Sfânta Cruce. Nu vezi la om un ipostas în două firi? O parte se vede, adică trupul, una nu se vede, adică sufletul, pentru că este de natură nevăzută. Aşa şi Crucea să o înţelegem.
Una este Crucea materială, văzută, şi alta cea tainică, mistică şi nevăzută, pe care o purtăm în inima noastră. În Sfânta Evanghelie auzim zicând aşa: Şi stătea lângă crucea Lui mama Lui, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena
Auzi? Stăteau lângă crucea Lui. Deci înţelege că a sta lângă crucea Lui nu înseamnă a sta lângă crucea spirituală, ci lângă una materială, Crucea de lemn a lui Hristos, lângă care stătea Maica Domnului, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena.
Când veţi auzi: Pogoară-te de pe cruce, se înţelege Crucea lui Hristos cea de lemn pe care era răstignit. Şi când veţi auzi: Şi L-au dus şi L-au scos afară din cetate, ducându-şi Crucea Lui până la locul Căpăţânii, ce se cheamă pe evreieşte Golgota, înţelegem crucea materială. Pe aceasta o purta Mântuitorul în spate.
Şi când veţi auzi că s-au dus evreii la Pilat şi 1-au rugat: „Ne rugăm ţie, zdrobeşte fluierele picioarelor celor răstigniţi, ca să-i dăm jos de pe cruce, să nu-i apuce ziua sâmbetei”, că mare era ziua sâmbetei aceleia la iudei, şi aici înţelegem tot crucea cea de lemn, nu cea spirituală.
Iar când auzi în Sfânta Evanghelie pe Hristos, zicând: Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine - adică de iubirea de sine, care ne leagă foarte mult pe toţi -, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie, aici înţelegem crucea spirituală, crucea duhovnicească, pe care a purtat-o mai întâi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu pe umeri, ci în suflet.
Când veţi auzi la Evanghelistul Marcu: Cel ce nu-şi ia Crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine, să nu înţelegeţi crucea cea de lemn, ci crucea spirituală, nevăzută.
Deci, băgaţi de seamă, că Hristos îndoită cruce a purtat. Una în suflet: suferinţa, răbdarea, usturimea, durerea, ruşinea, scuipările, mâhnirile şi întristarea; şi toate câte le ducea în suflet formau crucea cea spirituală a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar a doua cruce, cea de lemn, a purtat-o pe umerii Săi şi S-a răstignit de bunăvoie pe ea,| pentru mântuirea lumii.
Şi Sfântul Apostol Pavel a purtat două cruci: Mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. Dar el a dus şi cealaltă cruce, cum singur spune: în bătăi, în suferinţe, în posturi, în friguri, în primejdii de la neamuri, în primejdii pe mare, în primejdii pe uscat, în primejdii de la neamul meu. în primejdii de la fraţii cei mincinoşi.
Deci să ştiţi, când vă atacă sectarii pentru Sfânta Cruce, ei o iau numai pe cea de a doua, numai crucea suferinţelor, nu şi pe cea materială. Noi o luăm şi pe cea dintâi, că aşa a dus-o Hristos. El a dus o cruce de lemn în spate şi o cruce a suferinţelor în sufletul său, până la moarte şi moarte pe cruce.
Crucea este biruinţă, Crucea este steagul lui Hristos, Crucea este arma cu care Hristos a biruit puterile iadului şi ale morţii. Deci, vai şi amar şi blestemat şi de trei ori blestemat este acela care nu se închină cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos!
Îndoit este omul şi îndoită cruce trebuie să poarte, cum arată Sfântul Efrem Sirul şi Sfântul; Chiril al Ierusalimului, care zice: O, creştine, nici un lucru să nu faci, până nu faci semnul: Sfintei Cruci, când pleci în călătorie, când începi lucrul, când te duci să înveţi carte, când eşti singur şi când eşti cu mai mulţi; pecetluieşte-ţi cu Sfânta Cruce fruntea ta, trupul tău, pieptul tău, inima ta, buzele tale, ochii tăi, urechile tale şi toate ale tale să fie pecetluite cu semnul biruinţei lui Hristos asupra iadului. Şi nu te vei mai teme atunci de farmece sau de descântece sau de vrăji. Că acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la faţa focului şi ca praful în faţa vântului.
Când vă treziţi din somn, dimineaţa să faceţi întâi şi întâi sfânta rugăciune, adică fă trei închinăciuni şi zi de trei ori: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!” Dă cu apă pe faţă să fugă somnul şi treci în faţa sfintelor icoane. Apoi fă de trei ori Sfânta Cruce dreaptă, unind cele trei degete, care închipuiesc Sfânta Treime - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt -, iar celelalte două degete închipuiesc dumnezeirea omenirea lui Hristos, adică cele două firi. Şi pune întâi mâna la frunte: „În numele Tatălui” pântece: „al Fiului”; la umărul drept: „al Duhului Sfânt” şi la umărul stâng, zicând: „Amin”.
Aceasta este crucea dogmatică, după rânduiala canonică a Bisericii şi după canonul 92 al Sfântului Vasile cel Mare. Să nu faceţi crucea strâmbă sau din fugă, că râde dracul de se prăpădeşte; îl băgaţi în spital de atâta râs. Cine te-a învăţat să-ţi baţi joc de Sfânta Cruce? Cine îţi leagă ţie mâna să nu duci mâna dogmatic?
Drept să faci crucea. Dacă nu, nu eşti ortodox, că îţi baţi joc de Sfânta Cruce şi râde dracul de tine când baţi cobza aşa.
Fă crucea dreaptă şi când treci pe lângă o biserică, să nu-ţi fie ruşine să faci Sfânta Cruce dreaptă! Acolo permanent este de faţă pe Sfânta Masă Trupul şi Sângele Domnului. Acolo Hristos este viu în Sfântul Altar. În toate bisericile ortodoxe, Preacuratele Taine stau pe Sfânta Masă. Dacă nu te închini la biserică, nu te închini la Hristos!
Să vă văd în Rai pe toţi! Doamne fereşte, unul să nu rămână la munci, toţi să vă bucuraţi în grădinile Raiului! Toţi. Dacă aş avea un sac mare, să vă pun într-un sac, să pot să vă dau drumul în grădinile Raiului! Ştiţi voi cât este de frumos acolo?

Auzi ce zice Apostolul Pavel: Ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit!
Aceasta a pregătit Dumnezeu celor ce se tem de El şi-l iubesc pe El.

[erty]

puterea sf. Cruci nu poate fi diminuata... doar prezenta ei, chiar shi inconstienta, ne pazeshte... imi aduc aminte de nishte estimari a unor oameni departe de credinta... sau de asha ninuni inregistrate oficial cind sf. cruce de la piept a oprit gloantele pe timpul razbuiului...

[pelerinul]

Unul din cele dintâi simboluri ale crestinismului este Crucea, cea sfintita de sângele Mântuitorului.


http://i24.tinypic.com/szvlfk.jpg

Înca în perioada Vechiului Testament a fost preînchipuita Sf. Cruce prin semnele dumnezeiesti. Spre exemplu la iesirea evreilor din Egipt, Moise cu toiagul desparte marea si alesii Domnului trec prin apa ca pe uscat, scapând de urmarirea egiptenilor; cu toiagul în pustie el scoate minunat apa din stânca poporului însetat (Iesire 14, 15-18; 17,1-7).

Dumnezeu descopera poporului Sau vointa prin sarpele de arama înaltat de Moise în pustie, care vindeca pe cei muscati de serpi, cei ce cu credinta îsi îndreptau privirile spre el. Însusi Mântuitorul asemana acest semn dumnezeiesc înaltarii Sale pe lemnul Crucii pentru mântuirea tuturor celor ce cred în El: „Si dupa cum Moise a înaltat sarpele în pustie, asa trebuie sa se înalte Fiul Omului. Ca tot ce crede în El sa nu piara, ca sa aiba viata vesnica” (In. 3,14-15).

Fiul Omului mântuieste pe oameni prin Crucea care a fost înainte un lucru de dispret, cu preacurat sângele varsat din Trupul Sau pironit pentru pacatele lumii.

Acest semn a fost prezis înca de prorocul Isaia: „El va ridica steag pentru neamuri si da aduna pe cei risipiti si lui Israel si va strânge la un loc pe cei împrastiati ai lui Iuda din cele patru colturi ale pamântului (Isaia 11, 12). Este greu de înteles taina celor patru parti a lumii, dupa cum ne spune Sf. Ap. Pavel: „Si Hristos sa se salasluiasca prin credinta în inimile voastre, înradacinati si întemeiati fiind în iubire, ca sa puteti întelege împreuna cu toti sfintii care este largimea si lungimea, înaltimea si adâncimea” (Efes. S,17-18). În aceasta convingere ne întareste si Sf. Ioan Damaschin: „Cuvântul Cruce este puterea lui Dumnezeu...dupa cum cele patru brate ale crucii se tin si se strâng prin încheietura de la mijloc, tot astfel se tin prin puterea lui Dumnezeu înaltimea, adâncimea, lungimea si latimea, adica toata creatia vazuta si nevazuta”. Prin semnul biruitor al Crucii, Fiul Omului ne-a împacat cu Dumnezeu, prin Cruce am capatat harul dumnezeiesc si dragostea.

Prin pronia dumnezeiasca, locurile sfinte – Sfântul Mormânt si SF. Cruce pe care a fost rastignit Iisus Hristos sunt descoperite si întoarse din nou spre închinare crestinilor. Aceasta s-a întâmplat în timpul domniei primului împarat crestin Constantin cel Mare (306-337), care biruie pe dusmani în lupta, cu puterea Crucii ce i se aratase în vis. Dupa biruinta asupra dusmanilor da ordin sa fie înaltat la Constantinopol un monument în cinstea Semnului Biruitor. Din marea dorinta dea gasi Crucea pe care a fost rastignit Hristos, împaratul a trimis pe mama sa, Elena la Ierusalim pentru a o cauta.

Trecuse mai bine de trei sute de ani si era aproape cu neputinta de a gasi acel loc, unde fusese rastignit Mântuitorul. Dupa lungi cercetari, împarateasa Elena afla de la un oarecare om, ca Crucea se afla îngropata sub un templu pagân, înaltat înca în timpul împaratului Adrian (117-138). Dupa distrugerea templului, a fost gasit Mormântul Domnului si trei cruci. Crucea Domnului a fost determinata prin atingerea de ea a unui raposat care a înviat.

Crucea a fost ridicata de catre Fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului împreuna cu alte fete duhovnicesti, urcându-se pe un loc înalt, în ziua de 14 septembrie anul 335. Crestinii priveau la ea ca la un semn al lui Dumnezeu, încredintându-se de puterea Ei. Cu umilinta au strigat cea mai scurta rugaciune: „Doamne miluieste!

Dupa aflarea Cinstitei Cruci, împarateasa Elena a însemnat acele locuri, care erau legate de viata pamânteasca a Mântuitorului prin înaltarea a mai multe locasuri de închinaciune, printre care si Catedrala Învierea Domnului”.

La întoarcere împarateasa Elena aduce la Constantinopol o parte din Cinstita Cruce a Domnului care a fost asezat într-una din bisericile ctitorite de familia împarateasca.

Dupa vechea si frumoasa traditie bizantina la aceste Sfinte Sarbatori consacrate Sf. Cruci cu deosebita solemnitate se scoate în mijlocul bisericii lemnul Cinstitei Cruci spre închinarea crestinilor.

Mântuitorul spune: „Oricine voieste sa vina la Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia Crucea si sa-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34).

Aceasta chemare dumnezeiasca sa ne ajute de a ne lepada de patimile si placerile acestei vieti trecatoare, cu smerenie si blândete sa primim cele ce ni se cuvine de la Bunul Dumnezeu. Toate acestea pentru a ne îndrepta, a ne curati si a ne desavârsi în credinta. Sa ducem Crucea noastra de bunavoie. Sa cadem în fata Sf. Cruci, rugând pe Cel rastignit pe Ea sa ne daruiasca ajutor prin puterea Crucii si sa ne usureze sa ne lumineze calea care duce spre mântuire.

[grigore]

Metania si rostul ei duhovnicesc
Metaniile atesta importanta fundamentala a participarii trupului la rugaciunea liturgica. Acest act de prosternare se face prin plecarea intregului trup la pamant, atingand podeaua cu mainile, cu fruntea si cu genunchii.
Prosternarea, parte foarte importanta a devotiunii ortodoxe, se combina cu plecarea capului si ingenuncherea, ca sa exprime fizic prin trup: umilinta, pocainta, adorarea si supunerea fata de Dumnezeu. In acest fel, corpul joaca un rol activ in lucrarea rugaciunii, precum arata Sfantul Apostol Pavel cand zice: “Sa infatisati trupurile voastre ca pe o jertfa vie, sfanta, bineplacuta lui Dumnezeu" (Romani 12, 1). Metania este o rugaciune trupeasca despre care Sfantul Ioan Scararul vorbeste astfel: "Celor ce n-au dobandit adevarata rugaciune a inimii le ajuta mult silirea in rugaciunea trupeasca, adica ridicarea mainilor, lovirea pieptului, privirea curata spre cer, zgomotul suspinelor, plecarea necontenita a genunchilor" (Scara 15).
Prin starea in picioare noi recunoastem prezenta lui Dumnezeu cu noi aici si acum. Noi, in mod real, stam cu El si El cu noi, ca unii care am inviat din pacat si suntem gata sa calatorim cu Domnul. Prin prosternare (metanie), prin plecarea capului si ingenunchere noi recunoastem maretia transcendenta a lui Dumnezeu si micimea noastra in fata Lui. Ne asemanam cu acel pescar de pe coasta Frantei care folosea aceasta simpla rugaciune veche: “Dumnezeule, marea este asa de mare si barca mea este asa de mica". In timp ce omul e constient de pacatele sale, se prosterneaza, fiindca nu poate sa mai stea drept si sa priveasca in ochii lui Dumnezeu.
Cand Patriarhul Avraam avea 99 de ani, i s-a aratat Domnul si i-a zis: "Eu sunt Dumnezeu cel Atotputernic; fa ce-i placut inaintea mea si fii fara prihana. Si voi incheia legamant cu tine!". In acel moment Avrram a cazut cu fata la pamant (Facere 17, 1 ? 3). Acest act fizic de prosternare inaintea lui Dumnezeu exprima supunerea si ascultarea lui Avraam fata de voia lui Dumnezeu. In acelasi fel a procedat Mantuitorul in Ghetsimani cand S-a rugat. Prin caderea Sa la pamant a aratat ca Se supune vointei Tatalui Care L-a trimis in lume. De fapt a spus: “Nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca" (Luca 22, 42).
Metania e folosita indeosebi in monahism pentru a cere iertare, cuvant de mantuire sau binecuvantare de la superior, care-L reprezinta pe Hristos. Ea poate fi folosita in manastire pur si simplu, pentru a-l saluta pe mai-marele tau purtator de har. In Pateric citim aceasta istorioara placuta despre metanie. Se povesteste ca un frate apropiindu-se de un pustnic batran, l-a intrebat: “Ce voi face? Sunt chinuit de mandrie". Batranul i-a raspuns: “Ai dreptate sa fii mandru, pentru ca tu ai facut cerul si pamantul". Auzind acestea fratele, cuprins de remuscare, a batut metanie si a zis: "Iarta-ma, eu n-am facut nimic de felul acesta!". Actul de prosternare exprima nu numai regretul, ci serveste si pentru a spori parerea de rau pentru pacatele comise