Din invataturile Parintelui Arsenie Boca

[Laur_x3]

RĂZBOIUL NEVĂZUT
ŞI RĂZBOIUL MOMELILOR

Grijă la minte! Căci războiul nevăzut cearcă pe toată lumea şi n-a cruţat nici iubirea de Dumnezeu a Apostolilor!
Cine are darul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit, în vremea de luptă – dacă luptă după lege (2 Timotei 2, 5), iar legea este dragostea – poate vedea lucruri minunate, întoarceri neaşteptate la Dumnezeu.
Deşi înzestraţi cu darurile Botezului, totuşi n-am scăpat de războiul momelilor. Momeala nefiind păcat, e permisă de Dumnezeu să cerce cumpăna libertăţii noastre. Sfântul Marcu Ascetul ne lămureşte: Hristos prin cruce şi prin Harul Botezului „slobozindu-ne de orice silă, n a împiedicat aruncarea gândurilor în inimă. Aceasta pentru ca unele din ele, fiind urâte de noi, îndată să fie şterse; altele, fiind iubite, în măsura în care sunt iubite să şi rămână; şi astfel să se arate şi harul lui Dumnezeu şi voia omului, ce anume iubeşte: ostenelile din pricina Harului, sau gândurile din pricina plăcerii”. Aici stă pricina pentru care noi, deşi botezaţi, totuşi mai avem trebuinţă şi de al doilea Botez, al pocăinţei, întrucât nu suntem ca îngerii neschimbabili.
Răul, nebunia şi haosul nu sunt literatură: sunt realităţi care uneori izbesc frontal şi caută să înghită relativul tău echilibru. Vezi clar, uneori cu luciditate unică în viaţă, că „dintr-asta” numai Dumnezeu te poate scăpa.
589. Biruinţa Mântuitorului e unică. Fără El nimeni nu mai poate câştiga o a doua biruinţa asupra răului. Dar cu Hristos da; însă nu e nici atunci altă biruinţă, ci tot aceeaşi, prelungindu-se în vreme şi înmulţindu se cu luptătorii.
Când împrejurările te aduc în situaţia să vezi limitele raţiunii, cataclismul în faţă, puterile răului dezlănţuite, nu tremura căci nu eşti singur: este Cineva nevăzut cu tine, în tine, care stăvileşte haosul, iar pe tine te creşte mai presus de om, împrumutându-ţi şi ţie nimbul divinităţii.
. Pe Dumnezeu Îl ai sădit, „inoculat”, latent, în structura ta spirituală. Tu eşti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiţiei tale pământeşti. Prin aceasta şi tu eşt fiu al lui Dumnezeu. (…) Ne-a dat şi nouă puterea să fim fiii lui Dumnezeu. Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela nici un rău nu i se mai poate întâmpla. Nici omorâţi nu pot fi, pentru că într-înşii prezenţa divină e forţă care face deşartă orice zvârcolire a răului asupra lor. (…) Lumea nu se mai poate atinge decât de temniţa ta biologică. Noua ta realitate de o evidenţă absolută, scăpându-i cu desăvârşire. Acestea sunt cuprinse în cuvântul lui Iisus: „Eu, Adevărul, vă voi face liberi!”. Şi „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul – care nu plăteşte nimic (în sine) – şi mai departe nu pot să facă nimic!”
Tot intervalul de vreme până la moartea fizică a fiecăruia în parte, precum şi toată istoria acestui mod de existenţă decimat de moarte, e un continuu război nevăzut între binele şi răul din om. (...) Când în om se întăreşte această alternativă, a trupului, care acaparează pentru sine şi forţele naturale ale sufletului, mintea – conştiinţa chiar – atunci războiul nevăzut între binele şi răul din om ia o formă clinică, psihanalitică.
Potrivnicul are două feluri de ispite: prin plăcere şi prin durere. Cu primele umblă să ne amăgească. Dar cu celelalte umblă să ne constrângă să socotim plăcerea ca bine şi durerea ca rău. Cu această meşteşugire ar restrânge năzuinţele sufletului numai la o viaţă comodă în veacul acesta.
Dacă vede vicleanul că nu isprăveşte surparea cu ispitele atunci aruncă în minte hule împotriva lui Dumnezeu. Covârşirile acestui mândru să nu sperie pe nimeni căci nu spurcă pe om, nici să nu le băgăm în seamă.
Nici o viaţă sporită nu e cruţată de bântuieli: fie cu vederi amăgitoare şi trăgând către slava deşartă, fie cu înfricoşări grozave ducând către ieşirea din minţi. În calea celor dintâi avem lepădarea de vederi, căci mai de folos este a ne vedea păcatele decât a vedea îngerii, iar în calea celorlalte avem lepădarea de sine în grija lui Dumnezeu. Pe puţini credincioşi şi molateci vicleanul îi scoate din luptă cu evidenţa neputinţei cu care îi aruncă în deznădejde, iar către smerenie le închide calea prezentându-le-o ca umilire. Pe calea aceasta le macină sufletul între deznădejde şi nemulţumire, de unde ajung la mania persecuţiei. Adună la conflict, se închid sufleteşte în prejudecăţi şi aşa alunecă din calea sfântă în calea profană sau chiar clinică. La aceştia lepădarea de sine a fost mereu un lucru de silă sau fără convingere.
Să ştii că a rămâne în picioare nu e treaba ta, nici a virtuţii tale, ci a harului Aceluia Care te ţine în braţele Sale ca să nu cazi în întristare.
Deplin izbăvit de lupte nu este om pământean, nici nu trebuie să fie. Altfel nu ar mai fi luptă, nici ucenicie, nici sporire, nu ar mai trebui nici Harul neîncetat de la Dumnezeu. Omul nu şi-ar mai cunoaşte slăbiciunea şi nici de smerenie nu ar mai avea trebuinţă. E mai de preţ lupta, că vezi ajutorul lui Dumnezeu şi te smereşti şi te umpli de dragoste, căci biruinţa pe mulţi i-a păgubit.
Suntem în furtună cu sufletul numai atâta vreme cât trăim la suprafaţă, la expresia cea mai dinafară a vieţii. Când însă ne mai adâncim sufletele acolo unde ne aşteaptă Hristos de la Botez, sau de la oricare altă Taină, primim cuvântul Lui care împrăştie furtuna. El este izvorul smereniei care reechilibrează sufletul din bântuielile mândriei. De la această experienţă începând, iubim Crucea lui Hristos şi crucea noastră, cu firea primim şi credem că tăierea voii proprii e într un cuvânt curăţirea de patimi.
Încercările şi neliniştile vremii au şi ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului ce-l avem în Dumnezeu, ca ultim reazim etern al liniştii, iar pe de altă parte ne conduc la găsirea de noi înşine, ca făpturi renăscute în Dumnezeu şi ajunse la libertatea spiritului.
Răbdarea însăşi a războiului e ultima ta rugăciune.

ENDOCRINOLOGIE, NEUROLOGIE
ŞI PSIHOLOGIE
Glandele care izvorăsc hormonii şi se află în sectorul cel mai de jos al corpului au, pe lângă alte rosturi, şi pe acela de a da o configuraţie specifică, foarte energică şi netă, corpului întreg, fie ca bărbat, fie ca femeie. Mai au pe urmă rostul să stimuleze funcţiunea celorlalte glande, ale căror hormoni încă au misiunea să agerească şi să activeze alte funcţiuni, printre alte zone ale corpului.
Toate împreună au rost şi influenţă cu deosebire asupra sistemului nervos şi a capitalei sale, creierul.
Instinctul, deşi e fără minte, totuşi nu poate trece la faptă, fără învoirea minţii şi fără încuviinţarea câtorva cenzuri. (Ce bine! Şi ce rău, când însăşi stăpânirea minţii e coruptă şi cenzura cumpărată!) Apoi, că hormonii, gloanţele instinctului, iau la ţintă capitala sistemului nervos, creierul, nu pe vreo cale a lor aparte, ci, aflându-se în orice moment în toată structura sângelui, la cel dintâi motiv semnalat de ochi, deodată se şi reped în poarta forului de judecată, anunţând ocazia şi poruncile instinctului. De altfel, ochii, urechile, nările şi gura sunt zone erogene; Tot atâtea porţi de cremene şi iască în care mediul din afară loveşte cu amnarul în mediul dinlăuntru şi-l aprinde cu scânteile poftelor spre văpaia faptelor.
Funcţiunile genezice se deşteaptă încă din vremea copilăriei, când mintea nu ştie să înfrâneze unele ca acelea.
De ce oare e rânduiala de-a-ndoaselea?
Dacă socotim datoria părinţilor de a-şi supraveghea şi de a-şi preveni copiii la vreme, despre aceste noutăţi gingaşe, fireşte că răspunderea căderilor nu rămâne numai în seama copiilor sau a lui Dumnezeu, ci părinţii au să dea seama. Copiii se reazimă pe mintea părinţilor.
În privinţă neurologică şi endocrină, deci după fire, aşa trebuie să fie: încă din copilărie să izvorască această energie interzisă, ca, sub acţiunea ei, să se dezvolte şi să se agerească întreg organismul şi cu deosebire sistemul nervos. Deci hormonii se dovedesc izvorând cu rost, dar acţiunea lor trebuie întovărăşită de înfrânare, altfel creşterea sănătoasă a organismului şi a sistemului nervos ar fi profund alterată, atât organic cât şi funcţional, fie că ar lipsi hormonii, fie că ar lipsi înfrânarea.

POPORUL IUDEU
Trebuia re-crearea acestei zidiri, povârnită iremediabil spre plata păcatului, spre neîndurata moarte. Prin poporul iudeu era prevăzută era creştină, cea din urmă strădanie a lui Dumnezeu în persoană, cea din urmă dintre măsurile ce mai rămâneau. Singura rezolvare, care face viaţa neamurilor cu putinţă, nu află între iudei decât fapta cea mai ucigaşă a lor, cea din curtea lui Pilat şi de pe dealul Căpăţânii.
Crinul Bunei Vestiri, pe care dragostea L-a coborât din Cer între oameni, iudeii Îl răstigniră pe cruce. Cu fapta aceasta ucigaşă, ei ieşiră din destinul lor, pentru care ostenise Dumnezeu cu ei atâta amar de vreme, şi-şi băgară neamul sub roţile blestemului.
Până la plinirea vremii atârnă peste ei blestemul pe care şi l au cerut în curtea lui Pilat:
„Sângele Lui asupra noastră şi asupra feciorilor noştri” (Matei 27, 25). De aceea sunt urâţi de toate neamurile – că şi asta e ponosul blestemului, pe care singuri şi l-au cerut peste urmaşi. Blestemul acesta îi zoreşte să ia în braţe pe toţi antihriştii vremurilor, până la cel mai de pe urmă, pe care şi l vor pune rege. Le va sosi şi vremea aceea mult dorită, dar chiar pentru ei ivirea antihriştilor e un destin blestemat. Când se vor convinge de aceasta, vor veni înfricoşaţi la credinţa creştină.
Ei n-au înţeles că de aceea petrec acele „zile fără număr”, zile de foamete: „Nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului. Şi ei se vor clătina de la o mare până la cealaltă şi de la Miază-noapte la Răsărit, şi vor cutreiera pământul, căutând cuvântul Domnului, dar nu-l vor afla” (Amos 8, 11-12). Asta-i foametea lor de mii de ani: Dumnezeu nu le mai vorbeşte!
Toată tragedia acestui popor, ce se vrăjmăşeşte de moarte cu Iisus Hristos, e o mare lecţie a lui Dumnezeu pe care o arată neamurilor creştine până la sfârşitul zilelor. Istoria se va repeta cu oricare dintre neamurile care vor face ce-au făcut ei. Aceleaşi fapte aduc aceleaşi urmări, deci pricinuiesc aceeaşi istorie; pentru asta nu trebuie să fii prooroc deloc.
Neam fără semn. Neam fără înviere. Neam fără Dumnezeu. Neam împotriva lui Dumnezeu. Pentru ei Iisus a trecut pe cealaltă parte a mării înţelesurilor. Ei au rămas dincoace, dar fără idealul care i-a părăsit. … Plată îi aşteaptă. Vor îmbrăţişa pe omul trufiei absolute! Omul care în numele său se va proclama Dumnezeu! Acela-i Antihrist – Semnul Sfârşitului!
Evreii urau de moarte stăpânirea romană, dar ca să termine cu Iisus, erau dispuşi ca să apeleze la oricine. Astfel, au fost în stare de data aceasta să se facă apărătorii cei mai ascuţiţi în slujba celor mai mari duşmani ai lor, romanii, numai şi numai ca aceştia să-i scape de cel mai îngrozitor coşmar al istoriei lor: Iisus. Au făcut-o şi pe aceasta.
Coşmarul acesta al lor s-a mărit cu veacurile, de proporţiile lumii, încât pretutindeni dau de Iisus.
Nici porţile iadului nu le-au putut ajuta să scape de El. Nu le-a rămas decât aruncarea lumii în Apocalipsă. Şi aceasta o vor face.

[arhim.ambrozie]

Cuviosul Paisie Aghioritul a fost un minunat părinte duhovnicesc renumit prin înţelepciunea şi echilibrul duhovnicesc pe care-l avea. El oferă chiar şi astăzi prin scrierile sale tuturor tinerilor sfaturi folositoare şi vrednice de urmat. Pe lângă tratarea tuturor problemelor vieţii acesteia pământeşti pe care le parcurge un tânăr, el nu a ezitat să vorbească şi despre examene.

Credem că acum, în perioada Bacalaureatului sfaturile sale vizavi de examene sunt foarte binevenite întrucât cunoaştem foarte bine că, majoritatea elevilor şi studenţilor se sufocă de stresul firesc dar uneori exagerat şi inutil al examenelor.

În astfel de momente, e normal ca orice tânăr sau om în general să-şi pună nădejdea în Dumnezeu, ca Dumnezeu să ajute la trecerea cu bine a examenelor. Ştim foarte bine că fără înţelepciune de la Dumnezeu orice om riscă să ajungă bun de nimic: „Chiar când ar fi cineva desăvârşit între fiii oamenilor, de-i va lipsi înţelepciunea cea de la Tine, ca nimica toată se va socoti” spune înţeleptul Solomon (Înţelepciunea lui Solomon 9, 6). Dar, ca Dumnezeu să ne ajute al examene trebuie ca să facem şi noi ceva, să învăţăm cât mai mult sau după putere.

Învăţatul nu trebuie transformat în idol (cum se întâmplă uneori când tinerii învaţă în timpul Sf Liturghii: duminica dimineaţa sau în sărbători), dar nici nu-i bine să-l tratăm cu indiferenţă zicând că Dumnezeu o să ne ajute (şi să nu învăţăm deloc sau să învăţăm foarte puţin). Sf. Ap. Pavel spunea în Epistola către Romani că cel ce învaţă trebuie „să se sârguiască în învăţătură” (Romani 12, 7).

Din păcate mulţi tineri se stresează pentru aceste examene de Stat, dar Îl neglijează pe cel pe care cu toţii îl vom da înaintea tronului lui Dumnezeu (Matei 25).

Să vedem aşadar ce sfaturi le dă Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul tinerilor care sunt stresaţi din cauza examenelor:

„Astăzi au venit vreo două-trei studente şi mi-au spus: „Părinte, faceţi rugăciune să trecem la examene”. Iar eu le-am spus: „Mă voi ruga să treceţi la examenele curăţiei”. Ăsta este lucru de bază. Toate celelalte se rânduiesc după aceea”. Nu le-am spus bine? Da, astăzi e mare lucru să vezi pe feţele tinerilor modestia, curăţia! Lucru foarte mare!

Vin unele tinere sărmanele, cu inimile rănite. Trăiesc în neorânduială cu diferiţi tineri şi nu înţeleg că scopul acelora nu e curat şi se consumă: „Ce să fac, Părinte?” – mă întreabă. „Cârciumarul e prieten cu beţivul, dar nu-l ia de ginere pentru fata lui”. „Să rupeţi legăturile. Dacă vă iubesc cu adevărat, vor preţui asta. Dacă vă uită, înseamnă că nu vă iubesc, iar voi veţi răscumpăra vremea”.

Vicleanul exploateză vârsta tânără, care are pedeasupra răzmeriţă trupească şi încearcă să-i distrugă pe tineri în această perioadă dificilă prin care trec. Mintea nu este coaptă încă, există o mare lipsă de experienţă, iar depuneri duhovniceşti deloc. De aceea tânărul trebuie să simtă mereu nevoia sfaturilor celor mai mari, la această vârstă critică, ca să nu alunece pe coborâşul dulce a văii lumeşti, care după aceea va umple sufletul de nelinişte şi-l depărtează veşnic de Dumnezeu.

Înţeleg că pentru un copil normal nu este uşor să se afle încă din tânăra sa vârstă într-o astfel de stare duhovnicească încât să nu facă distincţia: „nu mai este parte bărbătească şi femeiască” (Galateni 3, 28). De aceea Părinţii duhovniceşti recomandă să nu petreacă băieţii cu fetele, oricât de duhovniceşti ar fi, pentru că vârsta este aceea care nu ajută şi diavolul exploatează tinereţea. De aceea mai de folos este ca tânărul să fie considerat chiar şi prost de fete (sau de băţieţi) pentru înţelepciunea şi curăţia lui duhovnicească, şi pentru a putea duce această cruce grea.

Aşadar în această Cruce se ascunde toată puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu şi atunci tânărul va fi mai puternic şi decât Samson (cel mai puternic om din Vechiul Testament. Judecători 15, 14 ş.m.) şi mai înţelept decât Solomon (cel mai înţelept om din Vechiul Testament III Regi 3, 9-12). E mai bine ca, atunci când merge să se roage, să nu privească la dreapta sau la stânga, chiar dacă ar fi luat în nume de rău de rudenii – că le dispreţuieşte, chipurile – şi nu le vorbeşte, decât să examineze cu de-amănuntul şi să se vatăme şi să fie luat în nume de rău chiar şi de oamenii lumeşti, care gândesc numai cu vicleşug.

De o mie de ori e mai bine să fugă ca o fiară sălbatică de oameni după terminarea slujbei Bisericii, ca să-şi păstreze înţelepciunea duhovnicească şi orice a dobândit de la Biserică, decât să stea şi să caşte gura la haine de blană (sau sau tânărul la cravate) şi să se sălbăticească duhovniceşte de la zgârâieturile ce i le va face cel viclean în inimă.

Este adevărat că lumea, din păcate s-a stricat, căci ori pe unde ar trece un suflet care vrea să se păstreze curat se va murdări. Cu diferenţa că Dumnezeu nu va cere aceleaşi lucruri ce le-a cerut în vremea veche de la un creştin ce voia să se păstreze curat. E nevoie de sânge rece şi tânărul să facă tot ceea ce poate: să se nevoiască spre a evita pricinile păcatului şi Hristos va ajuta de acum înainte. Dragostea dumnezeiască, dacă se va sălăşlui în sufletul fierbinte încât are putere să ardă orice altă dorinţă şi imagine necurată. Când se va aprinde acest foc, atunci va simţi şi acele desfătări dumnezeieşti, care nu se pot compara cu nici o altă plăcere. Când va gusta acea mană cerească, nu-i vor mai face nici o impresie roşcovele sălbatice. De aceea trebuie să ţină cu tărie cârma, să-şi facă semnul crucii şi să nu se teamă. După mica lui nevoinţă va lua desfătarea cerească. În vremea ispitei e nevoie de bărbăţie, şi Dumnezeu va ajuta în chip minunat.

Mi-a povestit bătrânul Augustin* că a mers ca începător la o mănăstire din Rusia, ţara sa. Acolo aproape toţi erau bătrâni şi l-au trimis pe el, de ascultare, să ajute pe un slujitor al mănăstirii la pescuit, pentru că mănăstirea se întreţinea din pescuit. Într-o zi a venit în fata slujitorului şi a spus tatălui ei să meargă repede acasă pentru o treabă urgentă şi a rămas ea ca să ajute. Dar ispita a cuprins-o pe nenorocită şi, fără să se gândească, s-a repezit asupra fratelui, cu intenţii păcătoase. În clipa aceea Antonie – acesta era numele lui de mirean, s-a pierdut, căci a fost luat prin surprindere. Şi-a făcut cruce şi a zis: „Hristoase al meu, mai bine mă înec, decât să păcătuiesc”, şi a sărit de pe mal în adâncul râului. Dar Bunul Dumnezeu văzând marele eroism al tânărului curat, care a lucrat ca un nou Martinian,* ca să păstreze curat, l-a ţinut deasupra apei, nici măcar udându-se. „Deşi am sărit cu capul în jos, mi-a spus, nu mi-am dat seama cum m-am aflat în picioare pe apă, fără să mi se ude nici măcar hainele”. În clipa aceea a simţit şi o pace lăuntrică şi o dulceaţă nespusă, care a făcut să dispară cu totul orice gând păcătos şi orice iritare trupească pe care i le pricinuise fata mai înainte, prin gesturile ei necuviincioase. Când fata a văzut după aceea pe Antonie în picioare deasupra apei, a început să plângă, pocăindu-se pentru greşeala ei şi mişcată de această mare minune.

Hristos nu cere lucruri mari de la noi, ca să ne ajute în nevoinţa noastră. Lucruri de nimic aşteaptă de la noi. Un tânăr mi-a spus că a mers la Patmos să se închine şi diavolul i-a întins acolo o cursă. Cum mergea el o turistă s-a repezit la el şi l-a îmbrăţişat. Acela a îmbrâncit-o şi a spus: „Hristoase al meu, eu am venit să mă închin; n-am venit să fac dragoste!” – şi a fugit. Seara, la hotel, în vremea rugăciunii sale, l-a văzut pe Hristos în lumină. Aţi văzut de ce s-a învrednicit pentru o îmbrâncitură? Altul se nevoieşte ani întregi şi face mare nevoinţă, şi dacă se învredniceşte de aşa ceva. Şi acesta a văzut pe Hristos, numai pentru că s-a împotrivit ispitei. Fireşte, lucrul acesta l-a întărit foarte mult duhovniceşte. După aceea a văzut pe Sfânta Marcela, pe Sfântul Rafail, pe Sfântul Gheorghe de două-trei ori. Într-o zi a venit şi mi-a spus: „Părinte, fă rugăciune să-l văd din nou pe Sfântul Gheorghe. Vreau puţină mângâiere. Nu am mângâiere de la lumea aceasta”.

Vezi, alţi tineri în ce stare ajung! Odată a venit aici la Coliba mea un tânăr cu unchiul său, care era mai învârstă, şi mi-a spus: fă rugăciune pentru o fată. Şi-a rupt coloana vertebrală într-un accident. Conducea tatăl ei şi l-a furat somnul. Acela a murit şi fata s-a lovit. Să-ţi dau şi o fotografie a ei: „Nu e nevoie”, îi spun. Acesta însă insistă. Aşadar iau fotografia şi, ce să văd! Fata era întinsă jos şi o ţineau doi. „Ce legătură are acesta cu ea?”, îl întreb pe tânăr. „Prieten” îmi răspunde. „El ce este? O va lua?” „Nu, sunt numai prieteni”, îmi spune. „Nu lua în nume de rău copii, îmi spune unchiul tânărului, aşa sunt tinerii astăzi”. „Voi face rugăciune, - mi-am spus în sinea mea – să se îndrepte nu coloana ei vertrebrală, ci mintea ei şi a ta, omule nenorocit”. Unde e respectul? Trebuia să-l ocărască unchiul lui. Copii duhovniceşti..., să aibă duhovnic şi să ajungă într-o astfel de stare. Chiar de ar fi luat-o, nu avea nici un motiv să stea întinsă aşa între amândoi, şi acela să-mi arate fotografia. Şi nu se gândeşte că lucrul acesta nu este corect. Pe mine nu mă deranjează, dar nu e corect. Ce familie vor întemeia aceşti copii? Dumnezeu să lumineze tineretul să-şi revină.

Odinioară cu jertfă păstrau fetele curăţia lor! Îmi aduc aminte în timpul războiului, nişte ţărani au făcut clacă pentru o treabă împreună cu animalele lor şi au fost blocaţi – pe o înălţime – de zăpadă. Bărbaţii – sub brazii încărcaţi de zăpadă făceau nişte adăposturi din crengi de brad, - ca să se păzească de frig. Femeile erau nevoite să se păzească de consăteni, de oameni cunoscuţi. O tânără şi o bătrână ce erau dintr-un sat îndepărtat au fost nevoite să intre şi ele într-unul din aceste adăposturi de brad. Dar, din păcate sunt unii necredincioşi şi răi, care nu se cuminţesc nici în timp de război. Nu-i doare pentru cei de alături, care sunt răniţi sau mor, ci dacă află prilej, doresc chiar să şi păcătuiască deoarece se tem ca nu cumva să moară şi să nu apuce să se mai desfăteze; în vreme ce ar trebui, cel puţin în ceasul primejdiei, să se pocăiască. Unul ca ceştia, care, în timp de război, aşa cum am spus, nu se gândea să se pocăiască, ci să păcătuiască, a necăjit atât de mult pe fată încât a fost nevoităsă plece. A preferat să înlemnească de frig, chiar să moară afară în frig, decât să-şi piardă cinstea. Sărmana bătrână văzând că fata a plecat, a mers şi ea pe urmele ei şi a aflat-o – cale de jumătate de oră mai jos – sub o streaşină mică a unei bisericuţe a Sf. Ioan Botezătorul. Cinstitul Înaintemergător s-a milostivit de cinstita tânără şi a povăţuit-o la bisericuţa lui, pe care fata nu o ştia. Dar ce face Cinstitul Înaintemergător în continuare? S-a arătat unui militar în somn*, şi i-a spus să meargă la bisericuţa sa cât mai repede. Aşadar militarul se scoală şi porneşte noaptea prin zăpadă spre bisericuţă; ştia cam pe unde este. Dar ce să vadă? O bătrână şi o tânără înfipte în zăpadă până la genunchi, înveniţite şi înlemnite de frig. A deschis îndată bisericuţa, au intrat înăuntru şi şi-au revenit oarecum. Militarul n-a avut nimic să le dăruiască decât numai fularul şi câte o mănuşă la fiecare şi le-a spus să o schimbe în mâini. Apoi i-au povestit de ispita ce au înfruntat-o. „Bine, dar cum ai hotărât să pleci noaptea prin zăpadă şi încă înspre un loc necunoscut? – a întrebat-o militarul”. „Eu numai aceasta am putut face, dar am crezut că Hristos o să mă ajute!”, a răspuns aceea. Atunci militarul le-a spus în mod spontan, nu ca să le mângâie, cu durându-l pentru ele: „Vi s-au terminat durerile voastre. Mâine veţi fi la casele voastre”. S-au bucurat mult cuvintele acestea şi s-au încălzit mai mult. Şi într-adevăr, au pornit Compania de Transporturi Montane, care a deschis drumul şi a doua zi dimineaţa maşinile de transport militare au fost acolo, şi sărmanele au mers la casele lor. Astfel de tinere îmbrăcate cu harul dumnezeiesc- trebuie admirate şi lăudate.

După aceea, dobitocul acela Dumenzeu să mă ierte – a mers şi a raportat comandantului că militarul cutare a spart uşa bisericuţei şi a băgat înlăuntru animalele de transport, catârii, adică. Dar comandantul îi spuse: „Nu cred ca acela să facă lucrul acesta!” Şi în cele din urmă ticălosul a ajuns la închisoare.


* Vezi Părinţi aghioriţi – Flori din Grădina Maicii Domnului.

* În viaţa Cuviosului Martinian – 13 februarie, se spune că atunci când se nevoia pe o stâncă în largul mării, s-a apropiat de el o fată tânără pe o plută, care a naufragiat şi a rugat pe Sfântul s-o mântuiască din mare. Cuviosul a fost nevoit să o tragă afară din apă şi, după ce s-a rugat, a sărit în mare. Dar din purtarea de grijă a lui Dumnezeu au venit nişte delfini, l-au luat pe spatele lor şi l-au scos la uscat.

* militarul era însuşi bătrânul Paisie Aghiritul. Întâmplarea s-a petrecut în timpul războiului civil, pe când el îşi făcea serviciul militar.

sursa: www.eph.md

[Laur_x3]

DA aveti dreptate si mie imi place Parintele Paisie Aghioritul dar nu doar atat.

Dar si PArintele Arsenie Boca este un dohovnic deosebit..Pentru mine personal cel mai mare duhovnic roman din contemporaneitatea noastra.

Eu cred ca de la fiecare Parinte avem de invatat lucruri frumoase...Acum depinde si de noi cum le intelegem.

[Laur_x3]

De multe ori am fost la parintele Arsenie cu surorile mele si de cate ori mergeam veneam de acolo cu o liniste sufleteasca si cu o putere pe care nu le pot descrie. Ne incarcam cu o putere care ne ajuta sa ne ducem crucea.
Un cumnat, Ovidiu, a fost inchis pentru trecere frauduloasa a granitei pe vremea lui Ceausescu. Am fost cu sora mea la Parintele Arsenie ca sa-i spunem. Parintele ne-a zis:"Sa-i para bine ca n-a fost impuscat". Apoi s-a intors catre lume si a zis :"Mai, sa stiti ca multi vor pleca din tara, dar putini se vor intoarce.Va veni vremea Cand ar dori aa ae intoarca si n-or mai putea, caci Romania va fi inconjurata de flacari".Parintele nu prea erea de acord sa-ti parasesti tara.

[Laur_x3]

Spunea Parintele Arsenie sa se spovedim si Impartasim mai des, ca va sosi timpul cand se va lua sfanta liturgie la cer si nu se va mai savarsi pe pamant. Apoi a fost arestat si dus la canal. Cand s-a intors de la canal l-am vizitat la m-rea Prislop. Era foarte slabit tuns, barberit. Mi-a atras atentia ca sunt securisti care-l urmaresc. Cand l-am vizitat la Draganescu erea tot urmarit de securisti, si adesea era batut. Parintele mergea intr-un sat distrus si se ruga la un altar a carui biserica a fost darmata de ceausescu. A fost urmarit de patru securisti care l-au prins si l-au batut rau de tot. Dupa aceasta ne-a zis:"Nu va necajiti de mine, ca eu astfel ma hranesc cu mana cereasaca...mai, sa rabdati si voi prigonirile lui antihrist, Ca numai prin durere o simti, restul suporti cu ajutorul lui Dumnezeu".

Septimia Manis, 80 Ani, Codlea

[Laur_x3]

Cand Parintele lucra la chilia din munte, avea 12 oameni care il ajutau. Unul dintre ei mi-a spus ca o data, cand urcau pe poteca, un urs le-a aparut in fata chiar pe poteca. N-au mai indraznit, nici sa urce, nici sa coboare, desi aveau si securi la ei, si l-au asteptat pe Parintele Arsenie, care ramasese putin in urma.Cand a ajuns Parintele Arsenie le-a zis: " Ce faceti mai fricosilor?", apoi s-a dus la urs cu mainile goale, si spre uimirea lor, l-a luat de o ureche si i-a zis:" Du-te ma pe aici la vale. Tu nu vezi ca la astia le e frica de tine?". Si ursul a plecat la vale!
Biblioteca Matei, Savastreni

[Laur_x3]

Altadata, imi povestea mama, o familie de crestini din Tohan s-a dus la Sambata pentru un maslu. Cu aceeasi ocazie, taranii s-au plans ca li se furasera caii de curand. Dupa ce i-a ascultat, parintele a raspuns scurt: <<Duceti-va pana in Poiana Marului la alde Ilie Tamadau, sa va luati caii inapoi, dar sa-mi promiteti ca nu va luati la harta! Sa-l iertati pentru fapta rea, ca sa va ierte si voua Cel de Sus alte pacate...>>".

[Laur_x3]

Odata, m-am dus la Draganescu sa vorbesc cu Parintele. In biserica n-am vazut nici un om cu barba, imbracat in haine calugaresti - asa cum imi inchipuiam ca trebuie sa arate Parintele Arsenie .Acolo era doar un om imbracat in halat alb si cu boneta pe cap. Vazand ca nu pot lua legatura cu dumnealui, m-am hotarat sa plec. Atunci, numai ce vad ca omul acela in halat alb vine catre mine si ma intreaba: "Ce cauti?".Eu m-am intors catre dansul si i-am raspuns ca il caut pe Pictorul Arsenie.
"Ce ai cu Pictorul Arsenie?" - ma intreaba dumnealui. "Am si eu ceva" - i-am raspuns.Omul zice: " Vino mai aproape".Si iar ma intreaba ce am cu pictorul Arsenie si eu ii spun ca am si eu ceva.Apoi dau sa plec. Omul acela imi zice cu vorba blanda: Hai, ma, sa-ti spun eu ce ai cu pictorul Arsenie".si incepe sa-mi spuna de ce il caut pe Parintele. Vazand ca imi spune gandurile, ca-mi spune de ce am venit la dansul, mi-am dat seama ca omul acela in halat alb nu poate fi decat Arsenie Boca. I-am zis:"Dumneata esti pictorul si Parintele Arsenie".Si dumnealui imi zice :"Pe ce te bazezi cand spui ca eu sunt?"Si eu ii zic:"Mi-ati spus gandurile mele si de ce am venit, ori altcineva nu putea sa mi le spuna decat Parintele Arsenie". Si i-am zis: "Parinte inca un om ca dumneavoastra nu mai este in Romania".Atunci, dumnealui imi zice: "Du-te, ma!" si ma mangaie pe fata cu mainile.

[Laur_x3]

Slefuitorul de suflete

Ceea ce il deosebea pe parintele Arsenie de multi alti duhovnici cu har era uimitoarea lui capacitate de a transforma oamenii, de a scoate la lumina ceea ce este bun, frumos si curat din ei. Avea un mod de a vorbi extraordinar de simplu si de direct, lipsit de orice artificiu. Este impresionanta povestea unui muncitor de pe un santier din vecinatate, care a ajuns intr-o zi la biserica: "Abia intrasem si eram ascuns undeva, in fundul bisericii, cand parintele ma cheama: <<Mai, ia vino incoace!>>. L-am intrebat: <<Cine, eu?>>. El mi-a raspuns si mai aspru: <<Da, tu! Tu cam bei, nu-i asa? Si cand bei, ridici pumnul si ameninti>>. Ma intrebam cine i-o fi spus, dar am negat: <<Nu, parinte, nu-i adevarat>>. Dar nu mi-a mers: <<Lasa, mai, ca eu stiu>>. Am iesit repede din biserica si am intrebat-o pe nevasta-mea daca a vorbit la telefon, inainte. Bineinteles ca nu, si altcineva care sa mai stie lucrurile astea nu mai era. Am ajuns in zilele acelea de mai multe ori la parintele si lucrurile au decurs in asa fel, ca tot ce mi se intampla, parintele stia dinainte si cand ajungeam la el imi zicea: <<Vezi, ti-am spus eu>>. Am ajuns cu timpul sa nu mai beau si sa vin tot mai des la parintele. Am ramas aproape de el sufleteste si cat a trait, si dupa aceea".

[Laur_x3]

Sfantul Ardealului, evocat de ultimul sau ucenic: parintele Pantelimon de la Manastirea Ghighiu

La manastirea Ghighiu, in buza Ploiestiului, isi traieste batranetile unul dintre ultimii ucenici ai Parintelui Arsenie Boca, cel numit cu atata dragoste si evlavie, "Sfantul Ardealului".
Cu mult inainte sa-ti dea binete si sa-ti vorbeasca, parintele Pantelimon te intampina cu un zambet cat o latifundie de lumina, plutind spre tine printre stupii de-albine pe care ii pastoreste in clipele dintre rugaciuni. Chipul sau ascutit prin post aspru, pe care flutura o barba alba si rara, iradiaza un soi de inocenta copilareasca, in vreme ce ochii par ca tradeaza o taina care il bucura permanent. Taina si bucuria credintei traite deplin. La 83 de ani, viata sfintiei sale e un sir de incercari pe care le-a transformat in trepte spre mantuire. Asa l-a invatat duhovnicul sau dintai, parintele Arsenie Boca, a carui amintire o poarta nestinsa in suflet si despre care vorbeste greu. Smerit, batranul calugar de la Ghighiu se teme sa nu fie acuzat de trufie, facandu-si, Doamne fereste, reclama, pe renumele celui mai mare duhovnic al Transilvaniei.
In anii '50, parintele Pantelimon a fost calugar la manastirea Brancoveanu, de la Sambata de Sus, din Fagaras. Pe urma, a suferit pentru credinta in temnitele comuniste mai multi ani. I s-a interzis sa reintre in manastire si abia in 1980 s-a adapostit la Ghighiu, unde a fost preotit si unde slujeste si azi. Interviul pe care il publicam a fost realizat in toamna anului 2007.

"Un cuvant ca de foc"

- Cum l-ati cunoscut pe Parintele Arsenie Boca?

- Aveam vreo 18 ani cand am mers sa-l vad pe Parintele despre care se dusese vestea, la manastirea Sambata de Sus, din Fagaras. El era in mijlocul unei miscari de reinviere duhovniceasca grozava. Duminica de duminica se adunau puhoaie de oameni din toti muntii din jur, la Sambata, sa-l vada si sa-l asculte pe Parintele Arsenie. Avea un cuvant ca de foc si o putere foarte mare asupra oamenilor. Eram curios ce fel de om al lui Dumnezeu este acesta, de vorbeste atata lume despre el. Si am stat in multime cuminte, pana s-a terminat predica. Atunci, Parintele a venit printre oameni, ii privea scurt si le spunea ce trebuinte au si ce sa faca. La un moment dat, il vad ca se uita spre mine si-mi spune: "Copile, sa te duci sa faci armata si apoi sa ma cauti. Numai atunci vom vorbi despre calugarie". Am ramas intepenit. Eu nu venisem cu gandul sa ma calugaresc, ci doar sa-l vad, dar dupa ce l-am vazut, mi-a trecut prin minte fulgerator ca as vrea sa-i fiu alaturi in manastire.

- Si ce-ati facut?

- Am tacut, mirat ca mi-a cunoscut gandul, si la o vreme am plecat. N-am mai dat pe la manastire un an, doi, pana m-am dus in armata si acolo m-a cutremurat pentru prima data puterea lui Dumnezeu si mi s-a intarit convingerea ca trebuie sa ma calugaresc.

- In ce fel vi s-a aratat puterea lui Dumnezeu? Ce s-a intamplat?

- Eram pe un camp, adunati in front, cateva plutoane de soldati. Si un ofiter ne vorbea despre noile timpuri care se deschid si ca noi, astia de la tara, care avem gargauni in cap si credem in Dumnezeu, ar trebui sa punem mana pe carte, sa ne luminam si sa devenim de ajutor tarii. Ne spunea ca Dumnezeu nu exista si ca numai pregatirea profesionala si ravna ne pot salva. Altcineva nu-i sa ne ajute. Si deodata s-a scuturat cerul si a inceput sa ploua cu galeata si sa trasneasca. Trasnetele erau tot mai aproape de noi. Al treilea fulger a lovit niste brazi chiar in spatele nostru si a izbucnit valvataie mare. Atunci, toti am scapat armele din maini, am cazut in genunchi si ne-am facut cruce. Chiar si ofiterul cel indracit. Pe urma, s-a potolit ploaia si ne-am reluat pozitiile. Eu am zambit, iar ofiterul m-a vazut. "Ce razi, ma? Si de ce ti-ai facut cruce?" I-am raspuns: "Eu mi-am facut cruce ca sa ma apere Domnul. Dar dumneavoastra de ce v-ati inchinat, daca nu credeti in Dumnezeu?" A tacut suparat.

- Dupa ce v-ati satisfacut stagiul militar, v-ati dus la Sambata?

- Da. De data asta, eram hotarat sa ma calugaresc. Si Parintele Arsenie m-a intampinat ca si cum eram cunostinte vechi. Trecusera cativa ani... Am inceput sa muncesc pentru manastire, sa asist la slujbe si sa fac totul pentru a fi tuns in monahism.

"Cand te privea, te paraliza"

- Cum vi-l amintiti pe Parintele Arsenie din acea vreme?

- Nu era voinic, ci subtire si inalt. Dar desi era destul de fragil, parea extrem de puternic. Avea o atitudine foarte darza, mandra, si se impunea unde aparea, fara nici un efort. Puterea lui era mai ales in ochi. Cand te privea, te paraliza. Avea o autoritate care venea din interior prin privire, ca o forta in fata careia nu-ti ramane decat sa te supui. Nu era nevoie sa faca vreun gest, caci iti spunea din ochi ce sa faci. Te facea sa plangi sau sa te bucuri, dupa cum iti era sufletul, usor sau greu de pacate.

- Dar de unde ii venea aceasta putere? Era foarte tanar, avea in jur de 30 de ani pe-atunci. Cand a avut timp sa creasca duhovniceste atat de mult?


- De la Dumnezeu, de unde altundeva? Avea o putere de rugaciune mare, iar Dumnezeu le da mult acelora care stiu sa se roage. Lui i-a dat darul acesta de a patrunde in sufletul fiecaruia si de a-i cunoaste pacatul. Si vazand lumea ca Parintele ii stie betesugurile si ii da si leacurile, fara sa apuce sa se marturiseasca, a crezut in el ca e omul lui Dumnezeu si l-a ascultat.

- Magnetismul pe care il exercita asupra maselor era harul divin...

- Pai, da... La rastimpuri, Dumnezeu trimite popoarelor oameni care sa le arate calea, oameni pe care ii intareste in duh si carora le da multe daruri. Un astfel de om a fost Parintele Arsenie. Eu am credinta ca Parintele Arsenie a avut aceasta forta duhovniceasca deosebita, prin care a facut si minuni, pentru ca ne apropiem de Marea Judecata, de a doua venire a lui Hristos. Cu cat e mai aproape Parusia, cu atat ne trimite Dumnezeu oameni mai puternici, ca sa salveze ce se poate salva, caci El nu vrea sa ne piarda.

"Nu pot sa va mantuiesc, ci doar sa va trezesc"

- Cum se purta Parintele Arsenie cu cei mai tineri?

- L-am cunoscut destul de bine si pot sa va spun ca nu am vazut un om cu o putere mai mare asupra oamenilor si a lucrurilor. Supunea totul, nu prin vointa, ci prin credinta si prin exemplul personal. El lucra cot la cot cu noi si cauta sa ne invete pe cei incepatori cum sa ne comportam, cum sa muncim, cum sa ne rugam, sa facem cinste manastirii si sa ne imbunatatim duhovniceste.

- Avea si momente cand glumea sau cand era afectuos?

- Pe cat de aspru era la o prima privire, pe atat de bun era dupa ce-l cunosteai. La inceput ti se parea biciul lui Dumnezeu. Aspru la purtare, aspru cu sine, aspru cu pacatul. Dar daca ii urmai sfatul si te pocaiai, atunci il vedeai cat e de bun. Pe noi, calugarii mai tineri, ii placea sa ne invete diverse lucruri, de la literatura si pictura pana la munca la grajd. De multe ori glumea si radea cu noi si era foarte bland. Se inasprea doar in fata pacatului. Lucra cu noi si nu cerea nimanui sa faca mai mult decat putea. Ca manastirea era atunci o ruina. Peste 200 de ani a fost ruina. Si am lucrat mult s-o refacem. Nu te chema la munca, ci se apuca primul de treaba si toti il urmam. Erau multi studenti. Uneori, se batea cu zapada cu noi. Spunea ca e bine sa ne comportam cum ne e varsta, ca avem timp sa devenim seriosi si sa uitam de joC.

- Va amintiti vreun sfat pe care-l dadea mai des?

- Parintele a vazut ca lumea il iubea si se temea ca unii pot cadea in idolatrie. Si le spunea tuturor: "Voi veniti dupa cuvant de folos si apoi asteptati sa va mantuiesc, dar eu nu pot asta. Eu pot doar sa va trezesc din pacatele in care traiti. Pentru ca viata asta e scurta, iar cealalta e vesnica si n-as vrea sa plangeti la ziua Judecatii". De aceea, Parintele nu prea primea sa i se sarute mana. Totusi, unora le permitea. Si l-am intrebat de ce pe unii din oamenii care vin la el ii lasa sa-i sarute mana. Mi-a zis: "Acestia ma vad pentru ultima oara". Erau din cei care se opuneau comunismului si care apoi au murit in munti si in inchisori.

- L-ati vazut vreodata nervos pe parintele Arsenie?

- Nu. Avea o seninatate de mare rugator. Dar cand se supara, se incrunta putin, fara sa i se intunece chipul. Iar daca erai vinovat, te privea de simteai ca nu-i poti ascunde nimic.

- Era vorba numai de autoritate sau si de dragoste?

- Dragostea la el o simteai daca-l cunosteai, cum am spus. Era ca acei tarani care-si saruta fiii doar in somn. Cand greseai, nu te certa, nu ridica glasul, dar te privea intr-un anume fel. Cum si atunci cand meritai laudat, nu iti cauta in coarne, ci te privea si stiai ca meriti sa fii laudat.

- L-ati vazut vreodata plangand?

- Da. Plangea cand se ruga. L-am surprins odata la chilie, cu lacrimi pe obraji. Pe urma si in altar l-am vazut lacrimand, cand slujea. Plangea pentru pacatele oamenilor. Ii era necaz ca oamenii nu vor sa se indrepte si se duc astfel de la Fata lui Dumnezeu.

- Parintele e considerat un sfant, mai ales de catre ardeleni. De ce exista in Ardeal un cult pentru parintele Arsenie?

- Pentru faptele lui bune. El era exact dupa cuvantul lui Dumnezeu. A scos poporul din intuneric. L-a invatat cum sa traiasca dupa cuvantul Domnului. Poporul a simtit dragostea lui. Pentru ca a fost samanta buna, samanta semanata de Parintele rodeste si astazi.

- Cum vorbea Parintele: direct sau in pilde?

- Pacatele le spunea pe fata, de cele mai multe ori public, dar tainele le spunea in pilde. Avea obiceiul de a spune verde in fata pacatele unora, pentru a-i invata si pe altii. Dupa Liturghie, se adunau multi in curtea manastirii, parintele trecea si se oprea la fiecare.


O femeie i-a spus: "Parinte, nu-mi merge bine deloc". Iar el: "Stiu, dar stii si tu de ce, aminteste-ti de cei pe care i-ai ucis" - caci femeia facuse avort. Alta data, un baiat si o fata au venit la el si i-au cerut binecuvantare sa se casatoreasca, iar parintele le-a spus sa nu se cunune, fiindca sunt frati si mult vor patimi daca fac pacatul acesta. Ei nu l-au crezut si s-au cununat, au facut trei copii, unul surdo-mut si doi indraciti.

- V-ati spovedit la sfintia sa. Cum era ca duhovnic: dur sau ingaduitor?

- Era mult rabdator. Nu spovedea pe oricine si nu dadea canoane. Caci stia ca poti sa faci formal canonul si sa fii tot cu gandul la pacat. Si ca, daca nu-ti da canon, dar tu te caiesti cu adevarat, vei fi mai ravnitor la rugaciune si te vei infrana mai bine de la pacat.

- Nu erau si oameni care se indoiau de Parintele?

- Ei, ba da. Mereu sunt si din acestia. Odata, un taran i-a injurat pe cei care se duceau la Parintele Arsenie si pe loc i s-a strambat gura. N-a mai putut s-o deschida, nici sa bea apa. L-au dus oamenii la manastire si Parintele s-a apropiat de caruta in care se gasea amaratul si l-a intrebat: "Ce ti-a facut, bade, Arsenie? Ia deschide gura si graieste!". Si pe loc omul a putut deschide gura sa vorbeasca, s-a aruncat in genunchi si a inceput sa planga si sa se caiasca pentru ce spusese.

O minune a Parintelui Arsenie, dupa moarte

- Cat ati stat langa Parintele Arsenie?

- Destul de putin, cam un an, ca apoi l-au arestat. Mai tarziu ne-au arestat si pe noi, pe mine si pe inca cinci calugari, ca nu voiam sa plecam din manastire si eram considerati "agitatori mistici".

- Stiti cum a fost arestat Parintele Arsenie?

- Au venit intr-o zi cinci securisti si un procuror. Dar Parintele stia dinainte ca vor veni sa-l ridice, ca asta era darul sau. Si cand au ajuns acolo, i-a intampinat Parintele Arsenie: "Mai, stiu de ce ati venit, dar duceti-va acasa, ca daca vede lumea ca ma luati, o sa va alunge cu pietre. Vin singur maine dimineata la voi". Astia n-au mai zis nimic, au plecat cu privirile in pamant.

- Le era frica de el?

- Poate ca nu. Dar se temeau de revolta oamenilor, ca era mai la inceputul terorii, prin '48, cand inca nu se stia cum reactioneaza lumea si se auzea deja despre partizanii din munti. Iar Parintele era in legatura cu partizanii, pe care ii ajuta si-i spovedea. Poate si de partizani s-au temut securistii.

- V-ati revazut mai tarziu cu Parintele Arsenie?

- Da, mereu, pana la sfarsit. Dupa ce a iesit din inchisoare, Parintele a fost luat sub protectie de Patriarhul Justinian... Picta la Schitul Maicilor si acolo l-am revazut pentru prima oara dupa inchisoare. Si, vorbind odata cu sfintia sa, mi-a spus pe nepusa masa: "Sa te duci acasa, la Fagaras, si sa ma vorbesti de rau. Daca nu ma vorbesti de rau, la mine nu mai ai ce cauta!". Eu l-am intrebat ce sa spun. Si el: "Lasa, ca te taie pe tine capul". Adica, voia sa spuna ca de rau stim sa vorbim toti. N-am zis nimic, dar n-am facut asa.

- Si ce-a spus data urmatoare cand v-ati vazut?

- Picta, si cand am deschis usa mi-a zis: "Ti-am spus sa nu mai vii la mine daca nu ma vorbesti de rau". La care i-am raspuns: "Pai, daca te vorbeam de rau, Parinte, nu ma mai vedeai". "De ce?" "Imi spargeau capul oamenii". Si a ras.

- De ce v-a pus la incercarea asta?

- Cred ca din doua motive: sa vada ce simte poporul, daca il apara, daca ii spune ca e vorbit de rau... Si apoi, sa vada daca mai judec corect dupa inchisoare.

- Ati trait vreo fapta minunata ca urmare a puterii duhovnicesti a Parintelui

- Sunt mai multe, dar nu le pot povesti, pentru ca lumea nu le-ar intelege. Mi-a zis o data: "Veniti la mine, va dau sfat, dar voi asteptati si minuni. Sa stiti ca mai mult o sa va ajut dupa ce voi pleca la Domnul, decat acum". Si a avut dreptate. Eu i-am simtit mereu ajutorul dupa ce a murit. Si am trait o minune, acum trei ani. M-am dus la parastasul care i se face Parintelui anual la manastirea Prislop. Nu mai fusesem, si am zis sa merg sa slujesc pana nu mor. A fost foarte frumos. Pe la ora patru dupa masa, am plecat indarat spre Bucuresti, cu cineva cu o masina. Numai eu si soferul. Dar tot drumul am simtit ca in masina mai era cineva langa noi, pe bancheta din spate. Si, va spun adevarat, masina n-a venit pe pamant pana aici, la Barcanesti.

- Cum adica?

- Plutea... Am ajuns in trei ore, desi la dus am mers opt ore. Pe drum am intalnit stopuri, accidente, dar nu ne-am oprit, pe toate le-am depasit, parca prin aer. Ma uitam la omul care conducea si ma intrebam de ce trece pe rosu, doarme? El nu spunea nimic, nu spuneam nici eu. Parca ne temeam sa vorbim. Cand am ajuns aproape de manastire, aici, masina a inceput sa se auda cum merge pe pamant. Si a zis soferul: "Masina noastra merge pe pamant". L-am intrebat: "Ce-ai simtit, omule?". Si el: "Am simtit pe cineva in spate si altceva nimic. Eu n-am condus pana aici, stiu ca masina a mers singura". Si-am auzit atunci o voce in spate: "Pana aici am venit cu voi". Cand m-am intors, nu era nimeni.

- Ati mai povestit intamplarea aceasta cuiva?

- Nu, ca oamenii de azi nu mai cred.

- Ce invatatura mai de pret v-a ramas de la Parintele Arsenie?

- Sa fim pregatiti de moarte, prin felul in care traim, ca sa dam bun raspuns la judecata de apoi. Si prin curajul marturisirii, sa spunem adevarul cu orice risc. L-am ascultat, drept pentru care am fost inchis.

- Erati pregatit de moarte?

- Da. Si acum sunt.

Din FORMULA AS

[Laur_x3]

Aici puteti citi Marturia Parintelui Ciprian Negrean despre ce i s-a intamplat lui l-a mormantul Parintelui Arsenie Boca de la Manastirea Prislop :

http://vestitorul.blogspot.com/2008/05/minunea-de-la-mormntul-printelui.html