Sfinţi moldoveni

[vlah]

Propun să postăm aici informaţii despre sfinţii moldoveni (care au activat pe teritoriul Moldovei, indiferent de etnie), voi оncepe eu cu un link interesant:
Viaţa şi activitatea Sf. Arsenie (Staniţkii) (http://www.itomd.myforum.ro/viewtopic.php?p=476#476)
E vorba de un sfвnt al secolului trecut, născut pe meleagurile noastre. )

[Fairness]

http://www.manastirea-saharna.md/images/sfantul_macarie.jpg

Viaţa şi activitatea Preacuviosului Egumen Macarie Tincu (http://www.manastirea-saharna.md/page.php?link=viata_cuviosului_macarie)
de la Mănăstirea "Sf. Treime", Saharna
(anii de viaţă - 1888-1969, pomenit local la 13/26 mai)

[Fairness]

Viaţa Sfintei Cuvioase Parascheva

http://sfparascheva.mmb.ro/images/icoane/mari/icoana_01.jpg

In fiecare an, la 14/27 octombrie, Biserica Ortodoxă de pretutindeni prăznuieşte pe Cuvioasa Maică Parascheva. In chip deosebit, ea este cinstită in Moldova, intrucat de mai bine de 350 de ani moaştele ei se găsesc la Iaşi, fiind izvor de binecuvantare şi insănătoşire duhovnicească şi trupească pentru toţi cei care o cheamă in rugăciune să fie mijlocitoare către Preamilostivul Dumnezeu. Dacă Sfanta Muceniţă Parascheva, prăznuită la 26 iulie in Calendarul Ortodox, este cunoscută in popor cu numele "Sfanta Vineri", Cuvioasa Maică Parascheva a fost numită, mai cu seamă in Moldova, "Vinerea Mare". Ca un simbol al unităţii Ortodoxiei de pretutindeni, viaţa de după moarte a Sfintei Parascheva arată că sfinţenia ridică din neamul său pe omul ce s-a asemănat cu Dumnezeu, făcandu-l lumină de iubire şi apropiere intre toţi cei care mărturisesc şi viază intru aceeaşi credinţă. Mărturie despre cinstirea adusă de strămoşii noştri Sfintei Parascheva sunt bisericile ctitorite cu hramul Cuvioasa Parascheva nu numai in Moldova, dar şi in Transilvania şi in Tara Romanească.
Sfanta Cuvioasă Parascheva a trăit pe pămant in prima jumătate a veacului al XI-lea. Prima invăţătură in limba romană despre viaţa sfintei o găsim in “Cartea romanească de invăţătură" a mitropolitului Varlaam al Moldovei, Iaşi, 1643.
S-a născut in Epivata (azi Boiados), pe ţărmul Mării Marmara, in apropiere de Constantinopol (mai tarziu, Istanbul), pe atunci capitala Imperiului bizantin. Părinţii ei, oameni de neam bun şi credincioşi, ravnitori spre cele sfinte, au crescut-o in frica de Dumnezeu, indemnand-o spre deprinderea faptelor bune, dar mai ales a postului, rugăciunii şi milosteniei. Un frate al ei, după ce a invăţat carte, s-a călugărit sub numele de Eftimie; a fost ales episcop in localitatea Madite pentru dragostea faţă de cele sfinte şi pentru cultura sa deosebită.
Sfanta Parascheva şi-a petrecut anii copilăriei in casa părinţilor, sub ocrotirea acestora. Se spune că pe cand avea zece ani, _fiind intr-o biserică a Precistei" a auzit citindu-se, la Sfanta Liturghie, cuvantul Evangheliei: _Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Chemarea Mantuitorului a sădit in inima ei dorul de desăvarşire, incat şi-a impărţit toate hainele săracilor. Acelaşi lucru l-a făcut şi in alte imprejurări, fără să ţină seama de mustrările părinţilor.
Moştenind o mare avere de la părinţi, impreună cu fratele ei, tanăra Parascheva a dăruit săracilor partea ce i se cuvenea de moştenire şi, “părăsind frumuseţea acestei lumi", s-a retras _in adancul pustiei". S-a oprit mai intai la Constantinopol, unde a ascultat cuvinte de invăţătură de la călugări şi călugăriţe cu aleasă viaţă duhovnicească. Urmand sfaturile acestora, a părăsit capitala, indreptandu-se spre ţinutul Pontului. Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Heracleea. De aici a plecat spre Tara Sfantă, in dorinţa de a-şi petrece restul vieţii in locurile binecuvantate de viaţa pămantească a Mantuitorului Iisus Hristos şi a Sfinţilor Apostoli. După ce a văzut Ierusalimul, s-a aşezat intr-o mănăstire de călugăriţe in pustiul Iordanului, unde s-a nevoit cu postul şi s-a inălţat duhovniceşte in rugăciune, intocmai ca Sfantul Ioan Botezătorul, ca Sfanta Maria Egipteanca şi ca ataţia alţi ostenitori ai pustiei roditoare de desăvarşire. Mitropolitul Varlaam al Moldovei, in Cazania sa, spune că acum Sfanta nu mai avea grijă nici de veşminte şi de aşternuturi, nici de mancări şi de mese, nici de casă sau slujnice, ci numai de curăţia sufletului şi de răspuns judeţului (judecăţii n.n.) ce va să fie". Ea pururea suspina şi nepărăsit tanjea cumu-şi va infrumuseţa sufletul, cum se va logodi pe sine Mirelui ceresc, lui Iisus Hristos, cum se va indulci la vederea Mirelui său, de slava şi de lumina şi de bucuria cea fericită. De aceasta ... ochii de lacrimi ii erau intunecaţi pururea".
Intr-o noapte, insă, pe cand avea ca la 25 de ani, un inger i-a spus, in vis, să se reintoarcă in locurile părinteşti:"Să laşi pustia şi la moşia ta să te intorci, că acolo ţi se cade să laşi trupul pămantului şi să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit". După ce a avut această vedenie, sfanta _fără de voie lăsă pustia şi se intoarse in lume şi la Tarigrad veni". Si mereu in biserica Precistei ce este in Vlaherne şi către icoana Sfinţiei Sale căzu şi cu lacrimi se ruga aşa şi zicea: "N-am altă nădejde, n-am alt acoperămant. Tu-mi fii indreptătoare, tu-mi fii folositoare... Că pană am umblat in pustie pe tine te-am avut ajutor, iar acum, dacă m-am intors in lume, indreptează-mă pană la sfarşitul vieţii mele, că altă nădejde nu am".
Din Constantinopol s-a indreptat spre Epivata, localitatea in care văzuse lumina zilei, fără să spună cuiva cine este şi de unde vine. "Acolo", continuă mitropolitul Varlaam, _trudă cătră trudă şi durere cătră durere adăugă, cu post şi nedormire pe sine se infrumuseţa..., cu lacrimi pămantul uda şi se ruga: Doamne Iisuse Hristoase, caută din lăcaşul Tău cel sfant; am lăsat toate şi după Tine am călătorit in toată viaţa mea. Si acum, indură-Te Doamne, spune ingerului bland să ia cu pace sufletul meu". Impăcată cu sine, cu oamenii şi cu Dumnezeu, şi-a dat astfel sufletul intru odihna Mirelui ceresc.
A fost ingropată ca o străină, fără ca nimeni să ştie cine era. Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească, a descoperit in chip minunat cine era acea străină. Se spune că un marinar a murit pe o corabie şi trupul i-a fost aruncat in mare. Valurile l-au adus la ţărm, iar un sihastru care trăia acolo a rugat pe nişte creştini să-l ingroape după randuiala creştinească. Săpand deci o groapă, "aflară trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputred şi plin de mireasmă". Cu toate acestea, au pus alături de ea şi trupul corăbierului, cel rău mirositor.
Dar, in noaptea următoare, unuia din creştinii care săpaseră groapa, cu numele Gheorghe, i s-a arătat in vis o impărăteasă, şezand pe un scaun luminat şi inconjurată de mulţime de ingeri. Unul dintre ingeri l-a luat de mană, l-a ridicat şi i-a zis: "Gheorghe, pentru ce n-aţi socotit trupul Sfintei Parascheva? Nu ştiţi că Dumnezeu a iubit frumuseţea ei şi a vrut să o proslăvească pe pămant? " Iar impărăteasa pe care o văzuse in vis şi care nu era alta decat Cuvioasa Parascheva i-a poruncit să ia degrabă trupul ei şi să-l aşeze undeva, intr-un loc de cinste. Aceeaşi vedenie a avut-o şi o femeie credincioasă, cu numele Eftimia, intr-acelaşi chip şi in aceeaşi noapte, şi a doua zi amandoi au spus tuturor minunata intamplare.
Credincioşii de acolo, auzind de visul celor doi, au inţeles că este un semn dumnezeiesc, drept care au luat trupul Cuvioasei din mormant şi l-au adus cu mare bucurie, "cu lumini şi cu tămaie", aşezandu-l in Biserica Sfinţii Apostoli din Epivata. Indată au avut loc vindecări minunate in urma rugăciunilor care se făceau langă cinstitele sale moaşte. Se spune că drept-credincioşii creştini din Epivata au zidit o biserică chiar pe locul in care au trăit părinţii ei şi unde ea insăşi văzuse lumina zilei.
Vestea despre minunile care se săvarşeau in apropierea cinstitelor moaşte s-a răspandit curand in Tracia şi in Peninsula Balcanică. Este foarte probabil că Patriarhia ecumenică va fi procedat de timpuriu la canonizarea ei, adică la trecerea ei in randul sfinţilor.
După ce au stat in Biserica Sfinţii Apostoli din Epivata vreme de vreo două sute de ani, săvarşindu-se multe semne şi minuni in jurul lor, datorită evenimentelor politice care au adus multă durere in ţările balcanice, cinstitele moaşte ale Sfintei Parascheva au fost strămutate in mai multe locuri, fiind tuturor alinare in suferinţă, liman lin şi neinviforat al celor care o cinstesc şi o cheamă in rugăciune să mijlocească la Atotmilostivul Dumnezeu.
In anii 1185-1186 bulgarii şi valahii din sudul Dunării, care de aproape două secole se găseau sub dominaţia Imperiului bizantin s-au răsculat impotriva asupritorilor, sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, romani de neam, intemeind un stat nou, cunoscut sub numele de _Imperiul vlaho-bulgar", avand capitala la Tarnovo. Peste caţiva ani, in 1204, cavalerii apuseni porniţi in Cruciada a patra au ocupat Constantinopolul, intemeind aici un "imperiu latin de Constantinopol", care a dăinuit pană in anul 1261, condus de impăraţi veniţi din Apusul Europei. In aceste imprejurări, bizantinii au creat două mici imperii, unul in Asia Mică, cu capitala la Niceea, nu departe de Constantinopol, altul in Tesalia, cu capitala la Tesalonic. Datorită relaţiilor prieteneşti dintre impăratul Ioan Asan II din Tarnovo (1218-1241) şi impăratul de atunci din Constantinopol, in anul 1235 sau curand după aceea, moaştele Cuvioasei Parascheva au fost strămutate de la Epivata la Tarnovo, capitala imperiului romano-bulgar, oraş care devenise intre timp reşedinţă patriarhală. Mutarea lor s-a făcut intr-o impresionantă procesiune condusă de mitropolitul Marcu din Preslav, insoţit de numeroşi clerici, fiind intampinate pretutindeni cu flori, lumanări şi slujbe de către drept-credincioşii romani şi bulgari din sudul Dunării. La Tarnovo au ieşit intru intampinarea lor impăratul Ioan Asan II, mama sa, Elena, şi soţia sa, Ana, precum şi patriarhul de aici. Au fost aşezate in Biserica Maicii Domnului. Se spune că impăratul ar fi zidit, in apropierea reşedinţei sale, o biserică avand hramul Sfanta Parascheva.
La Tarnovo moaştele Cuvioasei Parascheva au rămas timp de 160 de ani. Probabil acum s-a alcătuit slujba ei, care a intrat in Mineiul pe luna octombrie. Iar in a doua jumătate a veacului al XIV-lea, patriarhul Eftimie al Tarnovei, _se pare un valah", i-a scris viaţa, cu mai multe amănunte decat o făcuse diaconul Vasilisc.
Dar tot pe atunci turcii au pătruns in Europa. Rand pe rand au cucerit părţi insemnate din Peninsula Balcanică. In 1393 au cucerit partea răsăriteană a imperiului vlaho-bulgar, impreună cu capitala Tarnovo, iar peste trei ani şi partea apuseană, incat acest stat şi-a incetat existenţa.
In astfel de imprejurări dramatice pentru creştini, moştele Cuvioasei Parascheva au fost mutate la Belgrad. Acolo au stat pană in anul 1521, cand turcii au cucerit şi acest oraş, iar Serbia a fost transformată in paşalac. Acum moaştele au fost solicitate de patriarhul ecumenic Ieremia I sultanului, care a acceptat să i le dea in schimbul unor daruri. Patriarhul a hotărat ca ele să fie aduse in Constantinopol, fosta capitală a Imperiului bizantin (cucerit de turci in 1453, care i-au dat numele Istanbul). In drum spre marele oraş intemeiat de sfantul impărat Constantin cel Mare, cinstitele moaşte ale Cuvioasei Parascheva au fost expuse din loc in loc pentru a fi văzute şi sărutate de credincioşii ortodocşi din Peninsula Balcanică aflaţi sub stăpanire turcească. Pentru inceput, au fost aşezate in biserica Sfanta Maria Panmacaristos, pe atunci Catedrală patriarhală. După transformarea acesteia in geamie, au fost mutate in alte biserici: Vlahserai (1586), Sfantul Dumitru (1597) şi Sfantul Gheorghe din cartierul Fanar (1601).
După 120 de ani ele au cunoscut ultima strămutare, de data aceasta spre pămantul romanesc. In anul 1641, după ce binecredinciosul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, carmuitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătran (1639-1644), impreună cu membrii Sinodului său, au hotărat să-i ofere, drept recunoştinţă, moaştele Cuvioasei Parascheva "pentru sfinţirea şi binecuvantarea acelui loc al Bogdaniei (Tara Moldovei, n.n.)", după cum se spune in "scrisoarea sinodicească". Racla cu cinstitele moaşte a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind insoţită de trei mitropoliţi greci (Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului şi Teofan al Paleopatrei). Ajungand la Galaţi, apoi la Iaşi, au fost intampinate de Vasile Vodă Lupu, de mitropolitul Varlaam şi de episcopii de Roman şi Huşi, de cler şi credincioşi. In ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaşte au fost aşezate in minunata biserică a Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, ctitoria domnitorului. Cinstitele moaşte au rămas aici pană in anul 1884, cand au inceput lucrările de restaurare a sfantului lăcaş, din acest motiv fiind mutate in paraclisul mănăstirii. Dar in seara zilei de 26 decembrie 1888, după slujba Vecerniei, din neatenţie, a rămas aprinsă o lumanare din sfeşnicul de langă racla din lemn in care erau aşezate cinstitele moaşte; peste noapte sfeşnicul a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era aşezată racla, arzand mocnit toată noaptea şi "prefăcandu-l intr-o grămadă de cărbuni". A doua zi dimineaţa, autorităţile de stat şi bisericeşti, preoţii şi credincioşii au constatat că cinstitele moaşte au rămas neatinse; incă o minune săvarşită prin puterea lui Dumnezeu. Fericitul intru pomenire, Mitropolitul Iosif Naniescu, a cercetat paraclisul, preaslăvind minunea dumnezeiască. Prefectul judeţului Iaşi, Leon Negruzzi, şi procurorul general al oraşului au consemnat in procese verbale cele intamplate. Ridicate din mormanul de jar, moaştele Cuvioasei au fost adăpostite provizoriu in altarul paraclisului de la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi şi in curand strămutate in noua Catedrală mitropolitană din Iaşi, care fusese sfinţită cu puţin timp mai inainte, la 23 aprilie 1887. Aici se găsesc şi astăzi, fiind cinstite de obştea drept-credincioşilor moldoveni, care ii cer Sfintei Parascheva să mijlocească pentru ei inaintea tronului ceresc, venerand-o cu multă evlavie, ca pe o adevărată ocrotitoare a Moldovei.
In şedinţa din 28 februarie 1950, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotărat canonizarea unor sfinţi din neamul nostru, precum şi generalizarea cultului unor sfinţi ale căror moaşte se găsesc in ţară la noi. Hotărarea respectivă a fost transpusă in fapte in cadrul unor mari festivităţi bisericeşti din cursul lunii octombrie 1955. In cazul Cuvioasei Parascheva, generalizarea cultului ei s-a făcut in Catedrala mitropolitană din Iaşi, la 14 octombrie 1955, in prezenţa a numeroşi ierarhi romani, precum şi a unor reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Rusă şi Bulgară.
Drept-credincioşii creştini de pretutindeni o cinstesc prin participarea lor la slujbele din 14 octombrie, in fiecare an, iar cei din Iaşi şi din imprejurimi o cheamă in rugăciune, in orice clipă de cumpănă, cerandu-i ocrotire şi ajutor. Sfanta Cuvioasă Parascheva este considerată, pe drept cuvant, ocrotitoarea oraşului Iaşi şi a intregii Moldovei, pentru că de-a lungul anilor moldovenii au simţit in viaţa lor lucrarea minunată a harului dumnezeiesc prin mijlocirea Cuvioasei Parascheva cea mult folositoare.
De multe ori, vin oameni de pe tot cuprinsul ţării să-şi plece genunchii in faţa raclei cu cinstitele ei moaşte, ca să mulţumească pentru ajutorul şi binecuvantarea ce luminează in viaţa lor.
Viaţa curată, impletită prin rugăciune şi fapte bune, tinereţea care străluceşte peste veacuri precum lumina din candelele fecioarelor inţelepte, sunt pentru noi un indemn la mai multă rugăciune şi priveghere, la căutarea bucuriei pe care o aduce in inimi prezenţa Duhului Sfant. Simbol al frăţietăţii ortodoxe, Sfanta Parascheva, luminătoarea casnică a Moldovei, ne aduce din acea primă jumătate a veacului al XI-lea in care a vieţuit pe pămant, cand Biserica era una şi nedespărţită, nădejdea biruinţei asupra patimilor, dezbinărilor şi necazurilor din lume, prin iubirea smerită şi atotputernică a Domnului Hristos Care iubeşte şi adună pe toţi oamenii.

Paraclisul Cuvioasei Maicii noastre Parascheva (http://logos.md/rugaciuni/acatiste/paraclisul-parascheva)
Acatistul Cuvioasei Maicii noastre Parascheva (http://logos.md/rugaciuni/acatiste/maica-parascheva)

[erty]

La moment nu pot expune informatie concreta insa sunt sigur ca le e cunoscuta la toti valoarea Sf Petru Movila, Stefan cel Mare, Gherman shi ZOsima de la Solovet, Ioan de la Suceava, un shir intreg de sf la muntele Athos shi Lavra Pecersk din Kiev... nu prea am cunostinte tari in domeniu insa intrucit crestinismul la noi are o istorie de aproape 2 mii de ani abordarea somnului de rugatori pentru acest meleag poate fi continuat foarte shi foarte mult...

[Fairness]

Sfantul Mucenic IOAN CEL NOU de la Suceava

http://sfantulioancelnou.trei.ro/viata/Sf.Ioan.jpg

De la inceputul veacului al XV-lea, stravechea cetate voievodala Suceava adaposteste moastele unuia din cei mai cunoscuti sfinti cinstiti de credinciosi din Moldova si anume Sfantul Ioan, supranumit “cel Nou”. din putinele stiri ramase in legatura cu patimirea sa, se pot desprinde si cateva date biografice. Era originar din orasul Trapezunt (sau Trebizonda azi Trabzon in Turcia), oras situat pe tarmul sud-estic al Marii Negre. Din 1204 pana in 1261 a fost capitala unui mic “imperiu”, desprins din cel bizantin. De vreme ce a patimit in jurul anului 1330, presupunem ca s-a nascut spre sfirsitul veacului al XIII-lea. Statornicia sa in dreapta credinta, care a mers pana la sacrificiul vietii, ne face sa credem ca a primit o frumoasa educatie religioasa atat in familie cat si de la unii din preotii numeroaselor biserici din Trapezuntul natal si chiar de la dascalii care l-au invatat carte. La vremea patimirii sale se ocupa cu negustoria, ca multi alti locuitori ai orasului. Asa se face ca de multe ori calatorea in diferite orase pe tarmul Marii Negre cu treburi negustoresti. Cu prilejul acestor calatorii, se intarea, insa, si in dreapta credinta, caci cunostea biserici si manastiri, preoti si calugari cu viata imbunatatita.

Prin anul 1330 sau 1332, s-a indreptat din Trapezunt spre Cetatea Alba pe corabia unui oarecare Reiz, catolic din Venetia sau Genova. Pe drum a avut cu el discutii privitoare la credinta, sustinand cu darzenie adevarurile Ortodoxiei. Ajungand in Cetatea Alba, Reiz si-a pus in gand sa se razbune pe cucernicul Ioan, care-l infruntase in discutiile purtate pe corabie. Pe atunci, Cetatea Alba si tinutul inconjurator erau stapanite de tatarii nogai. Drept aceea, Reiz s-a prezentat la conducatorul cetatii (numit si ighemon sau eparh), spunand ca Ioan doreste sa treaca la religia tatarilor. Desigur, dregatorul s-a bucurat de aceasta veste, poruncind ostasilor sa aduca in fata lui pe negustorul din Trapezunt. Fiind adus inaintea sa, dregatorul i-a grait: “Am auzit ca ai dori sa imbratisezi stravechea noastra credinta. Deci, alesule prieten, lepadandu-te de credinta cea in Hristos, in fata acestei adunari adauga-te celor care se bucura de dragostea si de obladuirea mea”. Ioan a inteles de indata uneltirile lui Reiz, drept care a raspuns cu indrazneala eparhului: “Sa nu-mi fie mie a ma lepada de Hristos, caci ce-ar putea desparti inima mea de “Soarele dreptatii” si de “Rasaritul cel de sus” si a ma intoarce in intunericul necunostintei de Dumnezeu? Preaputernice eparhe, vorbele care ti s-au spus despre mine sunt mincinoase, sunt iscodiri rautacioase. Eu nu voiesc sa dispretuiesc bunatatea care mi-ai aratat-o, dar nu pot sa ma lepad de Hristos – lumina lumii”.

Cuvintele alesului crestin au indarjit pe dregatorul cetatii, considerandu-le ca dispretuitoare fata de credinta tatarilor. Drept aceea, a poruncit ca binecredinciosul Ioan sa fie intins pe pamant si batut cu toiege, socotind ca in felul acesta il va sili sa treaca la religia lui. Spre surprinderea chinuitorilor sai, Ioan marturisea cu si mai mult curaj credita cea adevarata zicand: “Binecuvantat esti Dumnezeule si preamarit esti Lumina in trei straluciri: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Sa nu-mi fie mie niciodata a ma inchina soarelui si focului, ci Parintelui luminilor si slavei celei neinserate. Multumescu-ti Tie Hristoase, ca m-ai invrednicit a-mi spala pacatele cu sangele meu si a ma sfinti cu puterea Sfantului Duh spre dobandirea vietii celei vesnice. Aceasta este ziua in care bucuria mea este deplina, pe care nimeni n-o va lua de la mine. Da-mi mie, Dumnezeule, sa ma impartasesc mai cu adevarat din slava zilei celei prealuminoase a Imparatiei Tale”. Dupa ce a fost indelung chinuit, a fost legat in lanturi si aruncat in inchisoare.

Plin de rani, a doua zi dimineata, a fost dus iarasi in fata ighemonului, care a incercat din nou sa-l convinga sa treaca la credinta lui. Si de data aceasta, preavrednicul marturisitor al lui Hristos s-a impotrivit zicand: “Numai cel ce rabda pana la sfarsit se va mantui, iar mie sa nu-mi fie a ma sfinti si a ma incununa decat prin rabdarea chinurilor pentru marturisirea lui Hristos, care a spus ca “in lume necazuri veti avea, dar indrazniti; Eu am biruit lumea”. Aceste cuvinte l-au maniat si mai mult pe dregatorul pagan, care a poruncit ca Ioan sa fie supus la chinuri si mai infricosate. A fost din nou intins la pamant si batut, apoi legat de coada unui cal si tarat pe drumurile cetatii, trupul fiindu-i astfel sfasiat de pietre.

Unul din chinuitori, vazand taria in credinta, cuprins de ura si de manie impotriva marturisitorului lui Hristos, a scos sabia si i-a taiat capul. Dupa unele stiri, cel care l-a ucis ar fi un evreu. In felul acesta, noul mucenic al lui Hristos s-a invrednicit sa se faca partas tuturor darurilor dumnezeiesti si a dobandit “Cununa vietii vesnice”.

Ighemonul si ceilalti dregatori tatari din cetate n-au dat voie crestinilor sa ia cinstitul trup de pe drum si sa-l ingroape dupa randuiala crestineasca. Dar Dumnezeu, in dragostea sa nemarginita fata de alesii sai, a trimis trei ingeri din cer care i-au tamaiat trupul. Un necredincios din cetate, vazand aceasta aratare a ingerilor in vesminte stralucitoare, a crezut ca sunt preoti crestini, care, nesocotind porunca ighemonului, au venit sa faca slujba prohodirii lui Ioan. A scos arcul si sageata ca sa traga asupra lor, dar atunci s-a petrecut a doua minune, mainile i-au ramas lipite de arc si de sageata; a fost izbavit de pedeapsa cereasca numai dupa ce a marturisit ce urmarea sa faca. Aceste minuni l-au infricosat pe conducatorul cetatii, care a ingaduit crestinilor sa ridice trupul lui Ioan si sa-l inmormanteze dupa randuiala crestina. A fost ingropat in cimitirul din Cetatea Alba.

Nevrednicul Reiz, fara sa aiba mustrari de constiinta pentru ucidera lui Ioan, si-a pus in gand sa mai savarseasca o nelegiuire. Vazand el insusi ce minuni s-au petrecut cu trupul lui Ioan, s-a gandit sa-l dezgroape in ascuns si sa-l duca in tara sa, pentru ca de asemenea revarsari de daruri minunate care aveau loc in jurul trupului sau sa se bucure concetatenii sai. Dar si de data aceasta s-a intamplat o minune. Pe cand incerca sa-l dezgroape, noul mucenic i s-a aratat in vis preotului care slujea la biserica cimitirului, descoperindu-i gandul lui Reiz. Intr-adevar, mergand la cimitir, l-a surprins pe acesta cu oamenii, incercand sa ia trupul lui Ioan. Drept aceea, preotul a instiintat obstea credinciosilor din Cetatea Alba care au ridicat trupul neputrezit al noului marturisitor al lui Hristos si l-au dus in altarul unei biserici din oras. Ramasitele sale pamantesti, neputrezite si raspandind buna mireasma, puteau fi considerate acum ca sfinte moaste. Ele au ramas in aceasta biserica mai bine de 80 ani, revarsand multe daruri asupra crestinilor care veneau si ingenunchiau in fata lor, cerand mijlocirile sale in fata Parintelui ceresc.

In legatura cu orasul in care a patimit Sfantul Ioan – numit acum “cel Nou”, spre a se deosebi de Sfantul Ioan Botezatorul sau de alti sfinti cu acest nume -, s-a crezut mult timp ca este vorba de Cetatea Alba de la gurile Nistrului, oras care a apartinut secole in sir Moldovei, apoi Romaniei intregite. Mai nou unii invatati considera ca este vorba de o localitate cu acelasi nume langa stramtoarea Kerci, din Crimeea.

Vestea despre cinstitele sale moaste, si mai ales despre minunile care se savarseau in jurul lor, a ajuns curand si in Tara Moldovei, intemeiata pe la mijlocul veacului al XIV-lea si consolidata apoi in cursul domniei indelungate si pasnice a lui Alexandru cel Bun (1400-1432). Acest evlavios domnitor – la staruintele caruia a fost recunoscuta oficial Mitropolia Moldovei de catre Patriarhia ecumenica din Constantinopol – in dorinta de a ridica prestigiul noii Mitropolii, dar si pentru ca tara lui sa aibe un sfant ocrotitor, a socotit ca e bine sa aduca moastele Sfantului Ioan cel Nou din Cetatea Alba la Suceava, capitala sa si resedinta Mitropoliei. Astfel, in anul 1415 “au fost aduse cu multa cheltuiala moastele Sfantului mucenic Ioan Novai de la Cetatea Alba de la pagani si le-au asezat in targu in Suceava, la Mitropolie, cu mare cinste si cu litie, pentru paza si ferinta (ocrotirea n.n.) scaunului domniei sale, carile sa praznuieste miercuri si joi in saptamana Rusaliilor”. Asa scria Axinte Uricariul in inregistrarile (sau interpolarile) pe care le-a facut la Cronica sau Letopisetul lui Grigore Ureche.

Alaiul cu moastele Sfantului Ioan au fost intampinate la locul numit “Poiana Vladicai”, in apropiere de Iasi, de catre domnitorul si sotia sa, de mitropolitul Iosif, de marii dregatori, egumeni, calugari, preoti si credinciosi, care l-au insotit pana la Suceava. Acolo au fost asezate in biserica Mirauti, care cu multe refaceri de mai tarziu, dainuieste pana azi.

Cu prilejul aducerii moastelor sale la Suceava – sau poate cativa ani mai tarziu -, s-a alcatuit o scurta lucrare istorico-arghiografica intitulata: Mucenicia sfantului si slavitului mucenic Ioan cel Nou care a fost chinuit la Cetatea Alba. Mai mult timp s-a crezut ca autorul acestei lucrari ar fi un invatat din sudul Dunarii, Grigorie Tamblac, care a ajuns apoi mitropolit al Kievului. In anii din urma, s-a dovedit ca este vorba de un localnic, cu numele Grigorie, care se intitula “monahul si presbiterul marii Biserici a Moldovei”. In aceasta prima lucrare originala scrisa in Moldova – in slavoneste – sunt prezentate cateva date despre patimirea Sfantului Ioan, dar este descrisa si aducerea cinstitelor sale moaste la Suceava.

In felul acesta, Sfantul Ioan cel Nou a devenit “aparatorul si ocrotitorul” intregii tari a Moldovei. In curgerea veacurilor, binecredinciosii romani de pretutindeni – dar mai ales cei din nordul Moldovei, din partile de rasarit ale Transilvaniei si din Maramures – au cinstit dupa cuviinta pe acest ales mucenic al lui Hristos. Mitropolitul Varlaam, in cunoscuta sa Cazanie, tiparita la Iasi in 1643, scria ca era praznuit in fiecare an, joia dupa Rusalii. Axinte Uricariul, in intregirile sale la Letopisetul lui Grigore Ureche scria ca i se face pomenirea “miercuri si joi in saptamana Rusaliilor”. Se pare ca inca din secolul al XVI-lea era praznuit la 24 iunie, ziua Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul (Sanzienele), asa cum se face pana astazi.

Cinstitele sale moaste au ramas in biserica Mirauti pana in anul 1589, cand au fost mutate in noua catedrala mitropolitana din Suceava – cu hramul Sfantului Gheorghe – ctitorita in prima jumatate a secolului al XVI-lea de domnitorii Bogdan III si fiul sau Stefanita.

Se cunosc multe minuni savarsite prin puterea rugaciunilor Sfantului Ioan. Cateva din ele sunt amintite de mitropolitul Petru Movila al Kievului. De pilda, scria ca la 2 iunie 1622 Suceava era amenintata sa fie cotropita de tatari. Locuitorii se refugiau in toate partile. Preotii slujitori la biserica in care erau adapostite moastele au voit sa ia racla sa o duca in cetatea Suceava, dar n-au putut sa o ridice. Au inteles ca Sfantul nu voia sa fie dus in alta parte si ca-i va ocroti, incat au continuat sa se roage ca orasul sa nu cada in mana cotropitorilor. Intr-adevar, o ploaie torentiala a impiedicat pe tatari sa mai asedieze orasul.

Moastele au ramas in Suceava pana in anul 1686, cand a intrat cu oaste in Moldova regele Jan Sobieski al Poloniei. La retragere, a luat cu sine in Polonia si pe mitropolitul carturar Dosoftei. De teama unor jafuri, mitropolitul a luat cu el, din Suceava, moastele Sfantului Ioan cel Nou, odoarele si documentele Mitropoliei. Au fost duse si asezate la Jolkiew, unde a vietuit si mitropolitul Dosoftei pana la moarte (1693). Cinstitele moaste au ramas in pamant strain pana in 1783, cand episcopul Dosoftei Herescu de la Radauti a reusit sa le readuca acasa, fiind reasezate tot in fosta catedrala mitropolitana cu hramul Sfantului Gheorghe. Aducerea lor a fost posibila pentru ca la acea data atat partea de nord a Moldovei (Bucovina), cu orasul Suceava, cat si o parte din Polonia (cu orasul Jolkiew) erau incorporate in imperiul austriac (sau habsburgic). O noua stramutare a lor a avut loc in cursul primului razboi mondial, cand, spre a fi ocrotite, au fost duse la Viena si adapostite in capela ortodoxa romana din acelasi oras. Revenirea Bucovinei si a Basarabiei la tara-mama, in 1918, a facut ca Sfantul Ioan sa devina iarasi ceea ce a fost veacuri de-a randul, adica “ocrotitorul a toata tara Moldovei”.

Patimile Sfantului Ioan cel Nou au fost infatisate in pictura multor biserici din Moldova. Chipul sau apare pentru prima oara in pronaosul bisericii de la Dobrovat, de langa Iasi, in 1529. Cativa ani mai tarziu, in 1546, a fost zugravita viata si patimirea sa in 12 scene, pe peretele de sud al bisericii manastirii Voronet, ctitorie a lui Stefan cel Mare. Scene asemanatoare apar si in pictura catedralei episcopale din Roman. in pridvorul inchis al bisericii manastirii Sucevita, ctitoria Movilestilor, apar 14 scene din viata si patimirea sa.

Cu viata si patimirea lui s-au ocupat mai multi carturari romani. Acatistul sau a fost tiparit in mai multe randuri. Chipul sau apare in icoane, care impodobesc casele credinciosilor sau este pictat in biserici, din toate zonele tarii.

Fiind cinstit atat de mult de credinciosii romani de pretutindeni, sa ne rugam si noi acestui sfant ocrotitor al Moldovei zicand: “Prealaudate Ioane, pe tine nici salbaticia tiranului, nici amagirea cuvintelor, nici groaza chinurilor, nici bataliile cele cumplite nu te-au despartit de Hristos, pe care din pruncie L-ai iubit; Caruia te si roaga sa ne daruiasca sufletelor noastre pace si mare mila”. (Podobia la laude, din Utrenia zilei de 2 iunie).


Acatistul Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava (2/15 iunie) (http://logos.md/rugaciuni/acatiste/ioan-suceava/)

[msiluan]

CUVIOASA TEODORA DE LA SIHLA

http://www.sfaturiortodoxe.ro/icoane/08_august_07-teodora_de_la_sihla.jpg


In calendarul ortodox se intalnesc foarte multe nume de femei cuvioase, care prin viata lor aleasa au bineplacut lui Dumnezeu, oferind, in acelasi timp, o frumoasa pilda vrednica de urmat pentru alte femei crestine. De har dumnezeiesc s-au invrednicit cuvioasele Maria Egipteanca, Pelaghia, Xenia, Eufrosina, Teodosia si multe altele. Un loc aparte in randul credincioaselor cu viata aleasa si bineplacuta lui Dumnezeu il ocupa cuvioasa Teodora de la schitul Sihla, din Muntii Neamtului.

Traditia pastrata de-a lungul vremii spune ca s-a nascut in jurul anului 1650, deci in vremea domniei lui Vasile Voda Lupu si a pastoririi mitropolitului Varlaam, in satul Vanatori, de langa Targu Neamt. Era fiica lui Stefan Joldea armasul de la Cetatea Neamtului, dregator domnesc incredintat cu paza cetatii, unde se afla ascuns tezaurul tarii, si cu paza temnitei de acolo. A fost crescuta de parinti in frica de Dumnezeu si dragoste de neam, in atmosfera de inalta viata duhovniceasca a manastirilor si schiturilor din imprejurimi: Neamt, Secu, Sihastria, Agapia si altele.

Copila fiind, peste familia ei se abate o mare nenorocire, prin moartea singurei sale surori. Desi voia inca de atunci sa se retraga cu totul din lume, la o manastire, parintii au induplecat-o, ca la vremea potrivita, sa se casatoreasca cu un tanar, aflat tot in slujba cetatii Neamt. Dupa cununie, a plecat in casa sotului ei, originar din “partile de jos” ale tarii Moldovei, se pare din Ismail. A trait mai multi ani cu sotul ei, dar Dumnezeu i-a harazit o grea incercare, aceea ca nu avea copii. Dupa o vreme au trecut la cele vesnice si parintii ei, incat Teodora a ramas singura pe lume, impreuna cu sotul ei. Era firesc ca gandul ei din anii tineretii de a-si inchina intreaga viata slujirii lui Hristos sa o urmareasca din nou. drept aceea, s-a inteles cu sotul ei ca sa intre amandoi in cate o manastire.

Traditia spune ca Teodora – pe cand avea aproape 30 de ani – a intrat in manastirea Varzaresti, in Muntii Buzaului, unde vietuiau vreo 30 de maici, sub indrumarea egumenei Paisia, care a luat-o pe langa sine, ca ucenica. Iar fostul ei sot a intrat dupa o vreme in manastirea Poiana Marului, din aceeasi zona, fiind calugarit sub numele Elefterie si apoi hirotonit ieromonah.

Tanara calugarita a inteles de la bun inceput sa respecte intru totul pravila vietii calugaresti, in primul rand asa numitele “sfaturi evanghelice”, proprii cinului calugaresc, adica saracia de buna voie, ascultarea, curatia trupeasca si sufleteasca. “Si se facea tuturor pilda de ascultare, de lepadare de sine, de curatie a vietii, de slujire. Se indulcea mult atat cu cele sapte laude, cu dumnezeiasca Liturghie, cat si cu rugaciunea din chilie, cu citirea cartilor sfinte si cu impartasirea Sfintelor Taine, hranindu-se cu painea cea vie a Trupului si Sangelui Mantuitorului”. Asa ne infatiseaza chipul ei duhovnicesc unul din teologii de azi care i-a cercetat viata si nevointele (Pr. Constantin Galeriu, in vol. Sfinti romani si aparatori ai legii stramosesti, Bucuresti, 1987, p. 434).

Dupa cativa ani, egumena Paisia, cu o parte din maici, intre care si Teodora, parasesc, in mare graba, manastirea Varzaresti, fiind nevoite sa se ascunda in munti, in locuri retrase si tainice, din pricina unor osti straine, de turci, poate si de tatari, care pustiau tara, pradau pe locuitori de bunurile lor, iar pe altii ii luau in robie. Undeva in partile de sud ale Muntilor Vrancei, au ridicat un mic altar pentru rugaciune si cateva chilii. Dupa putina vreme, egumena Paisia, inaintata in varsta si obosita de atatea nevointe si necazuri, a fost chemata la Domnul, iar Teodora, cu celelalte maici, i-au continuat stradaniile calugaresti.

Dupa aproape zece ani de aspre nevointe in acest loc, Cuvioasa Teodora s-a indreptat spre Muntii Neamtului, spre locurile minunate ale copilariei. Dorind sa petreaca si aici aceeasi viata de pustnicie, a cerut binecuvantarea egumenului Varsanufie de la Sihastria Secului – un schit care luase fiinta in jurul anului 1650 – ca sa se aseze in locurile sihastresti din apropiere. Acesta o indruma sa petreca timp de un an in padurile Sihlei, pe atunci locuri retrase si salbatice, in care traiau sihastri de neam roman din vremuri indepartate, cum ne arata cateva nume de locuri: Sihastria ieromonahului Pavel, Chiliile lui Iosif, Poiana lui Daniil, Poiana Trapezei, Poiana Sihlei si altele. Cuvioasa Teodora a intalnit acolo un batran sihastru, care i-a oferit chilia lui de sub stancile uriase ale Sihlei, iar el si-a cautat un adapost si mai tainic in alta parte.

De acum inainte, incepe o noua perioada in viata Cuvioasei Teodora, de rugaciune neincetata si de traire cu adevarat pustniceasca. Hrana i-o oferea numai padurea (bureti, urzici, mure, afine) sau cele ce-i dadeau calugarii de la Sihastria ori putinii credinciosi care se abateau prin acele locuri retrase. Uneori o vizita ieroschimonahul Pavel din aceeasi obste monahala, care venea sa cerceteze pe sihastri si sa-i impartaseasca cu Trupul si Sangele Domnului. In felul acesta, viata ei inainta mereu pe scara virtutilor, de care scria Sfantul Ioan Sinaitul sau Scararul.

Spune tot traditia ca navalind osti turcesti in Moldova si ajungand pana in tinuturile Neamtului, multe calugarite s-au refugiat in munti. Unele din ele au ajuns pana la chilia Cuvioasei Teodora, pe care au aflat-o in rugaciune. Ascultandu-le necazurile, le-a oferit chilia ei, iar ea s-a retras intr-o pestera, unde era si mai greu de ajuns din pricina salbaticiei locurilor. Este cunoscuta pana azi sub numele de “Pestera Sfintei Teodora”, aratand tot ca acum trei veacuri: o incapere boltita, inlauntrul unei stanci uriase, iar alaturi era o stanca lata si putin ridicata care ii slujea ca vatra si ca masa. Se spune ca Teodora ar fi trait aici vreme de 20 de ani, poate chiar mai mult.

In legatura cu sfarsitul ei, se spune ca egumenul schitului Sihastria ar fi observat, mai multe zile in sir, cateva pasarele care intrau pe fereastra in trapeza, de unde luau faramituri de paine si poame, apoi zburau la munte, inspre Sihla. Doi ucenici, randuiti de egumen, au pornit pe calea aratata de pasari, ajungand pana catre varful muntelui. Acolo un frate s-a urcat intr-un brad, de unde a izbutit sa o zareasca pe Cuvioasa Teodora. I-a chemat la ea si le-a spus ca se roaga de 40 de zile ca Dumnezeu sa-i trimita un duhovnic caruia sa-i marturiseasca pacatele si sa o impartaseasca inainte de a muri. I-a rugat sa-i spuna egumenului ultima ei dorinta, aceea de a-i trimite pe ieromonahul Antonie si pe ierodiaconul Lavrentie cu Sfanta Impartasanie. Cei doi ucenici s-au intors in manastirea lor, vestind egumenului cele ce au descoperit in pestera Sihlei, cat si dorinta Cuvioasei de a-i trimite pe cei doi monahi pe care ea insasi ii numise. A doua zi, potrivit dorintei sale, ieromonahul Antonie, ierodiaconul Lavrentie si cei doi ucenici s-au indreptat spre pestera. In fata duhovnicului Antonie, Teodora si-a marturisit toate pacatele vietii, primind cuvenita dezlegare, fiind impartasita cu Trupul si Sangele Domnului. Dupa acestea, impacata cu Dumnezeu si cu semenii, privind la cer a rostit cuvintele: “Slava Tie, Doamne, pentru toate” si a adormit intru nadejdea invierii si a vietii celei vesnice.

La vremea potrivita, i s-a facut slujba inmormantarii, chiar in pestera, fiind de fata si alti vietuitori din obstea schitului Sihastria, impresionati cu totii de cele intamplate.

Vestea despre viata ei evlavioasa si nevointele sale duhovnicesti s-a raspandit curand in manastirile si satele Moldovei, incat mult calugari si credinciosi veneau la mormantul ei si in locul nevointelor sale de ani indelungati. Se spune ca si fostul ei sot, acum ieroschimonahul Elefterie, care traia la schitul Poiana Marului, ar fi venit aici ca sa se incredinteze daca este vorba de fosta lui sotie. Convingandu-se de acest lucru, s-a hotarat sa ramana pentru restul vietii la schitul Sihastria, in apropiere de Sihla, unde a mai trait vreo zece ani.

Dupa un timp, prin anii 1725-1730, intru pomenirea nevointelor Cuvioasei Teodorea, s-a ridicat schitul Sihla, cu o biserica de lemn, avand hramul Schimbarea la Fata, care dainuieste – cu unele imbunatatiri – pana in ziua de azi, precum si cateva chilii in jur.

Cinstitul ei trup a ramas in pestera pana prin anii 1828-1834, in timpul unei ocupatii rusesti a Principatelor Romane, cand a fost dus in cunoscuta manastire Lavra Pecerska din Kiev. Se spune ca ar fi si azi acolo, intr-o racla cu inscriptia: “Cuvioasa Teodora din Carpati”.

Evlavia populara a considerat-o, curand dupa moarte, ca o adevarata “sfanta”, ca o “cuvioasa” odraslita din neamul nostru. Ne incredinteaza de acest lucru si doi scriitori moldoveni de la sfarsitul veacului trecut. Primul este prozatorul Calistrat Hogas care, in cunoscuta sa lucrare Pe drumuri de munte, scria: “Frumoasa Sfanta Teodora, legendara anahoreta a locurilor acestora, se infatisa inchipuirii mele ca o a doua Marie din Egipt, cu viata bantuita de aceleasi nenorociri, tot ca si ea. Sfanta Teodora se lepadase, poate, de placerile imbatatoare ale lumii acesteia, multumindu-se, in cele din urma, cu crapatura umeda a unei stanci, in locul palatelor aurite unde luxul si desfraul domneau cu rasfatare…”.

Deci, constiinta despre “sfintenia” vietii ei s-a transmis din neam in neam pana in zilele noastre. Drept aceea, in sedinta sinodala din 20 iunie 1992, Cuvioasa Teodora de la Sihla a fost trecuta in randul sfintilor, pomenirea ei urmand sa se faca in ziua de 7 august. Sa ne rugam acestei “alese” a lui Hristos zicand: “Cele pamantesti parasind si frigul cel aspru al pustniciei in pesterile schitului Sihla asupra ta luand, te-ai facut mireasa a lui Hristos, fericita Teodora. Cu rugaciunea pe ingeri ajungand, cu postul si lacrimile de diavoli arzand, ai biruit slabiciunea firii omenesti si pe multi sihastri din Carpati intrecand, la cele ceresti te-ai mutat, lasandu-ne noua mangaiere pestera si pilda vietuirii. Sfanta, Preacurata Teodora, roaga-te lui Dumnezeu sa ne mantuiasca sufletele noastre”. (Troparul sfintei, glas 8).

[msiluan]

SFANTUL DANIIL SIHASTRUL DE LA VORONET

http://89.28.40.75/site/Cuv_Daniil_sihastrul.jpg

Unul din cei mai populari sfinti moldoveni din toate timpurile a fost Daniil Sihastrul, cunoscut si sub numele de Sfantul “Daniil schimonahul” sau “Sfantul Daniil cel Nou”, spre a-l deosebi de proorocul din Vechiul Testament sau de Daniil Stalpnicul. Amintirea lui s-a transmis din neam in neam, din timpul vietii lui, din a doua jumatate a veacului al XV-lea, pana in zilele noastre. Una din traditiile pastrate in popor despre Daniil Sihastrul a fost fixata in scris mult mai tarziu, de marele cronicar moldovean Ion Neculce (1672-1745), in lucrarea lui O sama de cuvinte. Alte traditii despre el se pastreaza si azi in satele si manastirile Bucovinei.
Potrivit acestora, el s-a si nascut intr-o casa de tarani intr-un sat care apartinea de Episcopia din Radauti. Cunoscand mai multi calugari, s-a hotarat el insusi sa-si inchine viata lui Dumnezeu si astfel, tanarul Dumitru, cum se numea din botez, a intrat in cinstita stepena a calugariei, la manastirea-catedrala din Radauti, primind, potrivit randuielilor monahale, numele de David. A trait in preajma acestul sfant lacas de inchinare, cu hramul Sfantul Nicolae, ctitoria lui Bogdan Voda Intemeietorul. Aici a invatat carte, a deprins pravila vietii calugaresti si a lucrat in gospodaria manastirii, alaturi de ceilalti vietuitori. Dorind o viata cu adevarat “pustniceasca”, departe de lume si de framantarile ei, tanarul monah paraseste targul si Episcopia de Radauti si se retrage la schitul Sfantul Lavrentie (Laurentiu), in hotarul satului Laura (inglobat acum in comuna Vicovul de Sus, jud. Suceava), numit asa dupa “lavra” de calugari care fusesera odata in aceste locuri. A dus acum o viata si mai aspra, de post si rugaciune impreunate cu munca in gospodaria schitului. Aici a imbracat “schima cea mare”, adica ultima treapta a calugariei, primind un nume nou, cel de Daniil. Noul ieroschimonah Daniil s-a retras apoi intr-un loc tainuit, inspre munte, pe malul paraului Viteul, azi in satul Putna. Acolo a gasit o stanca, unde, dupa spusele traditiei, a daltuit cu multa osteneala un paraclis, la care se mai vede si azi pridvorul, naosul si altarul, iar dedesubt o incapere, sapata tot in piatra, care ii slujea drept chilie, dupa ostenelile zilei.
Vestea despre acest evlavios sihastru s-a raspandit curand, mai ales in satele din partile de nord ale Moldovei. Era cautat de multime de credinciosi, carora le citea rugaciuni pentru izbavirea de boli si suferinte. A auzit despre el si tanarul Stefan, feciorul lui Bogdan al II-lea, cel ucis la Reuseni, din porunca fratelui sau Petru Aron in octombrie 1451. Se spune ca tanarul Stefan, scapat atunci ca prin minune, si-a gasit adapost tocmai in chilia sihastrului Daniil, care l-a intarit si incurajat, prin cuvinte parintesti de mangaiere. Si tot atunci, cuviosul Daniil ar fi prezis tanarului coplesit de durere si deznadejde, ca nu peste multa vreme va urca pe tronul tatalui sau Bogdan II si al bunicului sau Alexandru cel Bun. Si cuvantul sihastrului s-a implinit, in aprilie 1457, cand vrednicul de pomenire mitropolitul Teoctist “l-a pomazuit spre domnie” pe Stefan cel Mare, “la locul ce sa chiama Direptatea”, cum scria batranul cronicar Grigorie Ureche.
Ajuns pe tronul Moldovei, Stefan Voda l-a cercetat pe sihastrul Daniil si in anii lui de domnie, atat in vremuri de pace, cat si in vremuri de cumpana pentru tara. Tot traditia spune ca el l-ar fi indemnat pe domn sa ridice manastirea Putna, in apropiere de chilia in care traia. Noua manastire a fost sfintita la 10 septembrie 1470 de mitropolitul tarii, Teoctist, de episcopul Tarasie de la Roman, inconjurati de un ales sobor de arhimandriti, ieromonahi si preoti de mir, 64 la numar. Mai tarziu, biserica manastirii a devenit gropnita lui Stefan cel Mare si a familiei sale. Tot traditia ne spune ca domnitorul si ierarhii tarii aveau de gand sa randuiasca in slujba de egumen pe Daniil, dar el n-a primit, ci a ramas pe mai departe la chilia lui, continuand sa fie cercetat de tot mai multi credinciosi. Intre timp, a murit mitropolitul Teoctist al Moldovei, al 18 noiembrie 1478. Si de data aceasta, domnul si boierii din Sfatul tarii s-au gandit sa ridice la aceasta inalta vrednicie tot pe sihastrul Daniil. Auzind de aceasta, el si-a parasit chilia si s-a indreptat spre locuri mai retrase, oprindu-se undeva pe apa raului Voronet (numit si Corbul), unde si-a facut o noua chilie sub stanca numita Soimul.
Impovarat de ani, a inceput aici o noua perioada a vietii lui. Ca si la Radauti sau in chilia lui de la Viteul, el priveghea si se ruga fara incetare, povatuind pe toti aceia care se indreptau spre chilia lui de sihastru. A pregatit si aici ucenici in ale calugariei, intre care si pe Grigorie Rosca, viitor egumen la Probota, apoi mitropolit al Moldovei si nou ctitor la Voronet.
Intre cei care se indreptau si acum spre chilia lui, spre a-i cere cuvant de invatatura si de mangaiere, s-a numarat din nou Stefan cel Mare. In vara anului 1476 a intrat in Moldova o puternica si pustiitoare armata turceasca, comandata de insusi sultanul Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului. In lupta de la Valea Alba-Razboieni, din tinutul Neamtului, din 26 iulie 1476, oastea lui Stefan cel Mare a fost infranta, iar domnul, cu putini osteni s-a retras in nordul tarii, din fata invadatorilor. In aceste imprejurari dramatice, domnitorul il cauta din nou pe Daniil si-i cere cuvant de incurajare, in acele ceasuri de restriste pentru tara Moldovei. Intalnirea lor este descrisa in cuvinte emotionante de cronicarul Ion Neculce, in lucrarea sa O sama de cuvinte, pe baza marturiilor culese de el insusi din traditia pastrata pe atunci in popor.
Iata ce scria invatatul cronicar: “Iara Stefan Voda, mergand de la Cetatea Niamtului in sus pre Moldova, au marsu pe la Voronet, unde traia un parinte sihastru pre nume Daniil. Si batand Stefan Voda in usa sihastrului sa-i descuie, au raspunsu sihastrul sa astepte Stefan Voda afara pana s-a istovi ruga. Si dupa ce s-au istovit sihastrul ruga, l-au chiemat in chilie pre Stefan Voda. Si s-au ispoveduit Stefan Voda la dansul. Si au intebat Stefan voda pre sihastru ce va mai face, ca nu poate sa sa mai bata cu turcii; inchin-va tara la turci, au ba? Iar sihastrul au zis sa nu o inchine, ca razboiul iaste a lui. Numai, dupa ce va izbandi, sa faca o manastire acolo, in numele Sfantului Gheorghe, sa fie hramul bisericii. Decii au si purces Stefan Voda in sus pe la Cernauti si pre la Hotin si au stransu oastea, feliuri de feliuri de oameni. Si au pruces in gios. Iar turcii, intalegand ca va sa vie Stefan Voda cu oaste in gios, au lasat si ei Cetatea Niamtului de a o mai bate si au inceput a fugi spre Dunare. Iar Stefan Voda au inceput a-i goni in urma si a-i bate, pana i-au trecut de Dunare. Si intorcandu-sa inapoi Stefan Voda, s-au apucat de au facut manastirea Voronetul. Si au pus hramul bisericii Sfantul Gheorghe”.
Asadar, cuviosul Daniil este cel care l-a indemnat pe Stefan Voda sa continue lupta impotriva turcilor, pentru a izbavi tara Moldovei. Si tot de la el a venit si indemnul de a zidi o manastire noua la Voronet, in apropierea chiliei sale. Noua ctitorie a lui Stefan cu hramul Sfantul Gheorghe purtatorul de biruinta, a fost ridicata in vara anului 1488, din 26 mai pana la 14 septembrie, dupa cum spune pisania, deci la 12 ani dupa luptele pustiitoare pe care le-a avut cu turcii.
Nu stim cand a trecut Daniile la cele vesnice. A fost ingropat in partea sudica a pronaosului bisericii de la Voronet. Pe mormantul sau a fost asezata o lespede de gresie, pe care se afla o inscriptie in limba slavona: “Acesta este mormantul parintelui nostru David, schimnicul Daniil”, fara nici o lamurire cu privire la data mutarii sale la Domnul. Tot traditia spune ca, la inmormantarea lui ar fi luat parte si domnitorul Stefan cel Mare, care a randuit sa i se aseze pe mormant acea piatra funerara. In manastirea Putna se pastreaza pana azi un deget aratator, imbracat in ferecatura de argint si impodobit cu margaritare, din 1749, care, dupa traditie, ar fi al Cuviosului Daniil; cu acest deget ar fi aratat lui Stefan cel Mare locul potrivit pentru zidirea manastirii Putna.
Dupa adormirea sa intru Domnul, la mormantul lui au venit multi credinciosi spre a se ruga aici si a cere vindecarea de boli si neputinte. Inca din timpul vietii, poporul care ii cunostea viata si faptele minunate, l-a cinstit ca “sfant”, iar dupa moarte aceasta cinstire a sporit si mai mult, desi nu i s-a facut o canonizare oficiala din partea Bisericii. El apare cu acest nume in mai multe documente din veacul al XVI-lea. De pilda, la 21 martie 1551, mitropolitul Grigorie Rosca, ucenicul lui Daniil, facea o danie manastirii Voronet “unde-i hramul Sfantului Mare Mucenic al lui Hristos si purtator de biruinta Gheorghe, unde se odihneste sfantul staret Daniil”, danie intarita de Ilias Voda Rares. Printr-un act de la Alexandru Voda Lapusneanu, din 5 aprilie 1558, se intarea dania satului Dragoesti, facuta de un monah cu numele de Teodosie, manastirii Voronet, “unde este hramul sfantului marelui mucenic Gheorghe si al sfantului staret Daniil”. Acelasi Teodosie mai daruia Voronetului doua sate, dania lui fiind intarita de Petru Voda Schiopul, la 16 iulie 1575, cand se facea din nou amintire de “moastele sfantului staret Daniil”. In sfarsit, printr-un act de la Ieremia Voda Movila din 17 decembrie 1599, se intarea dania catorva sate de dincolo de Prut harazite manastirii Voronet, “unde se odihnesc sfintele moastii a preacuviosului si purtatorului de Dumnezeu parintelui nostru Daniil cel Nou”. notam aici ca prin cuvantul “staret” nu trebuie sa intelegem un egumen, ci un calugar incarcat de ani cu o viata imbunatatita, un bun povatuitor si indrumator al calugarilor si credinciosilor.
De asemenea, numele acestui cuvios apare si intr-o insemnare din 1550, pe un manuscris slavon, daruit de un monah cu numele Ioan, manastirii Voronet, “unde din frageda tinerete si din copilarie m-am fagaduit lui Dumnezeu, cu rugaciunile Sfantului Parintelui nostru Daniil cel Nou si unde am primit mantuitorul si ingerescul cin…”. Mai tarziu, teologul ucrainean Zaharia Kopistenski, in cartea sa Palinodia, alcatuita in anii 1621-1622, amintea pe “Daniil, sfantul factor de minuni”, de la Voronet. Dupa sase decenii, mitropolitul Dosoftei, in cartea sa Viata si petrecerea sfintilor (vol. II, Iasi, 1686, fila 152), il aseaza in fruntea unui sir de noua sfinti, notand ca a si vazut moastele sale si pe ale lui Rafail de la Agapia. Dupa cartea lui Dosoftei, numele celor noua sfinti moldoveni au mai fost trecute si in alte Vieti de sfinti care au aparut in romaneste. Mai multi invatati romani din veacul trecut si din vremea noastra noteaza, in lucrarile lor, unele din traditiile legate de viata lui Daniil, subliniind cu totii faptul ca traditia populara il socoteste ca “sfant”. Marele carturar Nicolae Iorga, de pilda, il numea “sfantul romanesc din vremea lui Stefan Voda” sau “sfant taranesc tarziu pe care l-a dat Moldova noastra”.
Chipul Sfantului Daniil apare si in doua picturi din secolul al XVI-lea. In 1547 s-a terminat minunata pictura exterioara a bisericii lui Stefan cel Mare de la Voronet, prin purtarea de grija a mitropolitului Grigorie Rosca. Pe fatada de miazazi a pridvorului, langa usa de intrare, apar chipurile mitropolitului Grigorie si al lui Daniil Sihastrul. Acesta este zugravit ca un om batran cu barba lunga si alba si in vesminte de sihastru; in jurul capului, cu plete albe, apare aureola de sfant, precum si inscriptia “Sfantul Daniil”. In mana stanga are un toiag, iar in dreapta tine un sul de pergament, cu o inscriptie slavona: “Veniti fratilor, de ma ascultati. Invata-va-voi frica Domnului, cine este omul…”. Un alt chip al sfantului apare intr-un Tetraevanghel, daruit de mitropolitul Grigorie Rosca manastirii Voronet. Sfantul este infatisat stand in picioare, cu o cruce in mana dreapta si un toiag in stanga; este imbracat in vesminte scumpe si bogate, avand barba si plete albe. Fata ii straluceste de bunatate si de evlavie, o fata spiritualizata de schimnic care a trait toata viata in post si rugaciune. In jurul capului apare aureola sfinteniei, precum si inscriptia “Sfantului Daniil”.
Iata deci atatea marturii din care reiese ca acest cuvios Daniil de la Voronet s-a bucurat de aleasa cinstire din partea credinciosilor moldoveni inca din timpul vietii, iar dupa moarte l-au socotit ca "sfant”. O hotarare sinodala de “canonizare” s-a luat abia la 20 iulie 1992, randuindu-se ca el sa fie praznuit pe intreg cuprinsul Patriarhiei Romane in fiecare an la 18 decembrie.
Sa-l cinstim si noi, cei de astazi si sa-i cantam: “Viata ingereasca ai petrecut pe pamant, chip si pilda facandu-te ucenicilor tai. Prin rugaciuni, posturi indelungate si privegheri, te-ai invrednicit a te salaslui in pamantul celor blanzi, Sfinte Daniil, de Dumnezeu cinstitorule, podoaba sihastrilor si lauda calugarilor” (Condacul Sfantului, glas 3).

[msiluan]

CUVIOSUL IEROSCHIMONAH IOAN (IACOB) HOZEVITUL

http://www.sfaturiortodoxe.ro/icoane/08_august_05-iacob_hozevitul1.jpg

La 23 iulie 1913 in familia credinciosilor Maxim si Ecaterina Iacob, plugari din satul Crainiceni, pe malul Prutului, azi in judetul Botosani, se nastea un prunc, caruia i s-a dat la botez numele de Ilie, intrucat numai cu cateva zile inainte se praznuise Sfantul Prooroc Ilie Tesviteanul. Bucuria tinerilor soti a fost de scurta durata, caci la numai cateva zile Ecaterina s-a imbolnavit, iar dupa sase luni Dumnezeu a chemat-o la Sine. In aceasta situatie nefericita, bunica pruncului Iliuta, Maria Iacob, vaduva de mai multi ani, a luat asupra ei cresterea nepotului orfan. L-a ingrijit ca o adevarata mama, deprinzandu-l de mic cu ragaciunea, postul, cercetarea bisericii si respectarea tuturor randuielilor crestinesti. Tatal sau a fost concentrat in anul 1914, iar dupa ce a fost lasat la vatra s-a recasatorit. Dupa doi ani, in august 1916, Maxim Iacob a fost chemat din nou sub arme si trimis pe front in vederea dezrobirii romanilor aflati sub stapaniri straine. Si-a pierdut viata pe campul de lupta, numarandu-se astfel printre eroii cazuti pentru intregirea neamului. A doua sotie a parasit atunci casa soacrei si pe fiul ei vitreg, reintorcandu-se la parintii ei. In felul acesta, micul Iliuta a ramas din nou numai in grija bunicii sale, batrana si fara nici un ajutor.
Din septembrie 1920 incepe sa urmeze scoala primara la Crainiceni, dovedindu-se un copil inzestrat de Dumnezeu si cu o purtare aleasa. In 1924, in viata lui survine o noua nenorocire, prin moartea bunicii. Viitorul calugar isi va aminti mereu de bunica sa, femeie simpla din popor, care i-a sadit insa in suflet dragostea de Dumnezeu si toate virtutile crestinesti; ii va dedica si cateva poezii de o mare sensibilitate. Ramas singur pe lume, a fost luat in casa unchiului sau, “Mos Alecu”, fratele mai mare al tatalui, care ii va purta de grija pana la intrarea in manastire. Acesta l-a trimis sa invete carte, mai intai la Gimnaziul “Mihail Kogalniceanu” din Lipscani, apoi la Liceul “Dimitrie Cantemir” din Cozmeni; in 1932 si-a sustinut examenul de bacalaureat la Cernauti.
Firea sa meditativa, precum si educatia religioasa primita de la bunica sa si in casa unchiului sau, l-au determinat sa se indrepte spre manastirea Neamt, ca sa se inchinovieze in aceasta mare lavra a monahismului romanesc. Era la praznicul Adormirii Maicii Domnului din 1933, pe cand implinise abia 20 de ani. Staretul de atunci, episcopul Nicodim Munteanul, viitorul mitropolit al Moldovei si apoi patriarh al Romaniei, l-a primit ca frate in obstea calugarilor nemteni, incredintandu-i o “ascultare” la farmacia manastirii. In dorinta unui loc si mai linistit, in iunie 1934 a vizitat asezamintele monahale din Oltenia, ramanand o vreme la manastirea Turnu, pe Valea Oltului, care l-a impresionat nu numai prin frumusetea locului, ci si prin stravechile traditii de viata sihastreasca de aici. Dupa cateva luni a fost chemat sa-si satisfaca stagiul militar, la Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi. A fost repartizat sa ingrijeasca bolnavii din infirmeria regimentului.
Dupa terminarea stagiului militar, s-a reintors la manastirea Neamt, chemat de fostul sau staret, devenit intre timp mitropolit al Moldovei. I s-a dat ascultarea de bibliotecar, avand astfel ocazia sa citeasca mereu, dar sa si puna in randuiala multimea de carti si manuscrise care se gaseau acolo. Facea si lectii de limba romana cu fratii care se gaseau la scoala monahala.
La 8 aprilie 1936, noul staret, arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la Iasi), l-a tuns in monahism, in biserica mare manastirii cu hramul Inaltarea Domnului – ctitorie a lui Stefan cel Mare – primind, potrivit pravilei calugaresti, un nou nume, cel de Ioan. Nas si parinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spatarul, egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscutii calugari moldoveni cu viata imbunatatita.
Sufletul sau curat era insetat insa dupa o viata cu adevarat isihastra, dupa pilda marilor parinti duhovnicesti din primele veacuri crestine. Drept aceea, cu aprobarea mitropolitului Nicodim, in noiembrie 1936 tanarul monah s-a indreptat – impreuna cu alti doi calugari – spre Tara Sfanta. Ajuns acolo, s-a inchinat in sfintele lacasuri ortodoxe din Ierusalim, din Betleem, din Herbon si din alte localitati biblice. Apoi, ca un nou Ioan Botezatorul si ca atatia parinti induhovniciti ai pustiei, cuviosul Ioan Iacob a trait vreme de doi ani intr-o pestera din pustiul Iordanului.
Dupa aceasta s-a inchinoviat in stravechea asezare monahala care este manastirea Sf. Sava cel Sfintit (439-532). Pe langa el mai erau si alti cinci calugari romani care continuau sirul unor vrednici monahi odrasliti din neamul nostru, care au sihastrit aici, departe de tara, dar pemanent cu dorul ei in suflet. Aici a trait Cuviosul Ioan opt ani, indeplinind felurite ascultari: ingrijitor al bolnavilor, paracliser, ghid, ajutor de econom si bibliotecar. Traind intre monahii greci – care constituiau majoritatea – a invatat limba greaca si chiar a inceput se traduca in romaneste unele din invataturile marilor Parinti duhovnicesti. A invatat de asemenea limbile araba si engleza. Era pretuit de toti pentru viata sa aleasa de ascultare, rugaciune, priveghere, straduindu-se sa urmeze pilda marilor traitori de aici din veacurile trecute.
Dupa opt ani, prin voia lui Dumnezeu a fost chemat la o alta slujire. Se stie ca Biserica Ortodoxa Romana are doua lacasuri de inchinare la Locurile Sfinte: o biserica si un camin in Ierusalim, precum si un schit la Iordan, cu hramul Sfantul Ioan Botezatorul, nu departe de orasul Ierihon, in locurile in care boteza, cu aproape doua mii de ani in urma, Sfantul Ioan. Dupa cel de al doilea razboi mondial, era nevoie de un preot-slujitor si egumen la biserica schitului de la Iordan. Drept aceea, superiorul bisericii romanesti din Ierusalim, arhimandritul Victorin Ursache (mai tarziu arhiepiscop in America) a propus Patriarhiei Romane hirotonirea intru preot a Cuviosului Ioan Iacob. In urma recomandarilor elogioase ale arhimandritului Victorin, Patriarhia noastra a numit pe schimonahul Ioan egumen al schitului romanesc de la Iordan. A fost hirotonit diacon si preot in cadrul unor Sfinte Liturghii savarsite in rotonda Sfantului Mormant din Ierusalim.
Timp de cinci ani, deci pana in 1952, Cuviosul ieroschimonah Ioan a staretit cu vrednicie si cu evlavie la schitul de la Iordan. Cu ajutorul unor calugari romani, a ridicat mai multe chilii langa biserica, atat pentru ei, cat si pentru pelerinii care se abateau prin aceste locuri. A slujit aici mereu Sfanta Liturghie, a spovedit si a impartasit credinciosi, le-a adresat cuvinte de mangaiere duhovniceasca si de intarire. Nu si-a uitat nici vechile preocupari poetice, scriind poezii, in care descria frumusetea locurilor in care isi ducea nevointele duhovnicesti, locuri pe care le-a iubit mai mult decat pe oricare altele.
Iata cum descrie viata sa de aici unul din biografii sai, el insusi traitor o vreme la Ierusalim: “In acest loc, in care s-a simtit mai acasa, sufletul sau de poet se indulcea nu numai cu frumusetea naturii, cu ciripitul pasarilor, cu amintirea neuitatelor fapte petrecute demult in preajma Iordanului, ci si cu mireasma limbii stramosesti, virtutile Cuviosului ieroschimonah Ioan au inflorit in intreaga lor splendoare. El devine duhovnicul multor calugari din partile acelea, romani si greci. Multi pelerini romani sau de alt neam, poposind la schitul de la Iordan, se spovedeau la iscusitul duhovnic si primeau Sfanta Impartasanie din sfintitele sale maini. Din sufletul sau, ca dintr-un izvor curat si imbelsugat, curgeau cuvinte de mangaiere si intarire duhovniceasca. Ostenea zi si noapte, implinindu-si cu neasemanata osardie chemarea in slujba lui Hristos. Savarsea cu multa evlavie slujbe, statea de vorba cu fratii calugari sau cu credinciosii care treceau pe acolo, lucra in gradinita, alteori scria; noaptea se retragea in tufisurile de pe malurile Iordanului, rugandu-se pana catre ziua. Uneori mergea timp de mai multe zile in desertul Iordanului, petrecand singur in post desavarsit, in rugaciuni si metanii” (Arhiepiscopul Lucian Florea al Tomisului, in vol. Sfinti romani si aparatori ai legii stramosesti, Bucuresti, 1987, p. 560).
Socotind ca aici era inconjurat de prea multa lume si de griji trecatoare, care il impiedicau de la rugaciune si meditatie, dar si bolnav, in 1952, dupa o internare intr-un spital din Ierusalim, s-a hotarat sa lase altuia staretia schitului si sa se retraga intr-un alt loc. Asa se explica plecarea lui la manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul. Aceasta era o straveche asezare monahala, de la inceputul veacului al V-lea, situata la apus de Ierihon, pe Valea paraului Horat sau Cherit din Vechiul Testament, numit azi Hozeva, in preajma caruia a trait Proorocul Ilie, in timpul prigonirii lui catre regele Ahab. Manastirea a cunoscut perioada ei de inflorire in a doua jumatate a secolului al VI-lea, cand a trait aici Cuviosul Gheorghe, supranumit Hozevitul, praznuit la 8 ianuarie.

Cuviosul ieroschimonah Ioan a trait in jurul acestei manastiri in cea mai aspra schivnicie in ultimii opt ani de viata. In jurul manastirii se gasesc mai multe pesteri, sapate in peretii stancosi care se inalta pe ambele maluri ale paraului Hozeva, in care au trait, in curgerea veacurilor, multi calugari de neam roman. intr-una din aceste pesteri, cu hramul Sfanta Ana, a vietuit si Cuviosul schimonah Ioan Iacob. Aceasta pestera se gaseste in pustiul numit Ruva, pe malul stang al paraului, la vreo trei km de manastire. Intrarea in ea se afla la o inaltime de aproximativ 7 m fata de cursul apei, incat se ajungea in pestera numai cu o scara. Pestera are trei incaperi: prima, de vreo 12 metri patrati, cu o firida sapata in piatra, care servea ca un adevarat prestol si unde se ruga mereu Cuviosul Ioan. Aici se odihnea pe o rogojina asternuta pe o scandura, se ruga, medita sau scria poezii. Printr-o scobitura facuta in piatra se ajungea in a doua incapere, de 6 metri patrati, in care pustnicul manca din putina hrana pe care i-o aducea din manastire ucenicul sau, schimonahul Ioanichie Paraiala (paine, pesmeti, masline, ceai, cafea). Alaturi se gasea a treia incapere, care era de fapt o “pestera” a mormintelor, caci aici erau asezate spre vesnica odihna trupurile celor ce se nevoisera aici.

Iata cum descrie acelasi biograf al Cuviosului Ioan traiul sau din pestera Sfanta Ana: “In aceasta asezare saraca s-a smerit si s-a rugat Cuviosul Ioan in ultimii ani ai vietii sale, rabdand frigul, foamea, setea arsita, boala si lipsurile de tot felul si multe ispite. Cu darul Sfantului Duh si prin multa sa credinta, a trecut barbateste peste toate greutatile si incercarile. Cea mai mare parte din zi si din noapte staruia in priveghere, fiind un om al desavarsitei rugaciunui. Manca numai o data pe zi, seara, si se multumea cu 3-4 ore de somn. Citea Sfanta Scriptura si operele Sfintilor Parinti sau traducea din limba greceasca scrieri folositoare de suflet. Se recrea cantand imne duhovnicesti – caci avea un glas frumos si dulce – si compunand poezii. Savarsea pravila calugareasca in paraclisul din pestera. Din cand in cand, mai ales la sarbatorile mari, slujea in biserica Sfantul Gheorghe Hozevitul. Cu aceste prilejuri, cobora pe scara din pestera si venea aici, lua parte la privegherea de toata noaptea si apoi slujea in sobor Sfanta Liturghie, impartasindu-se cu Sfinte Taine. Dupa ce lua masa impreuna cu ceilalti parinti in trapeza manastirii, se intorcea la pestera” (Arhiepiscopul Lucian, op.cit., p. 546).
In aceasta pestera, cu dorul tarii sale in suflet, cu gandul necontenit la Dumnezeu, a trecut la cele vesnice Cuviosul Iacob Ioan in ziua de 5 august 1960. Avea numai 47 de ani, dintre care 23 petrecuti in tara, iar ceilalti 24 la Locurile Sfinte. Trupul sau ostenit de post si de priveghere a fost prohodit si asezat spre vesnica odihna in cea de-a treia incapere a pesterii in care fusesera inmormantati si alti schimonahi care traisera acolo. A aflat odihna ostenelilor sale celor nenumarate si raiul care l-a gasit de demult Domnul pentru cei ce-L iubesc pe El din suflet. Ostenelile sale fusesera intocmai ca ale Sfantului Gheorghe Hozevitul, pe care o cantare bisericeasca le descrie asa: “Nici lungimea drumului, nici nevoile locurilor nu au putut slabi fierbinteala calatoriei tale catre Dumnezeu; ca si acolo sosind si veselindu-te de locurile pe care au calcat picioarele Dumnezeului nostru, nicidecum nu te-ai lenevit a ajunge catre tronul cel ceresc, prin nevointele si ostenelile tale” (Vecernia din 8 ianuarie).
Trecerea la cele vesnice a impresionat si indurerat pe multi. Ca o ultima cinstire, revista bisericeasca “Locuri Sfinte” i-a inchinat un numar intreg, in care era prezentata viata si personalitatea sa. In 1968 si 1970, ucenicul sau Ioanichie Paraiala i-a publicat, la Ierusalim, doua volume cu poezii, traduceri si meditatii, sub titlul Hrana duhovniceasca, cu prefata arhiepiscopului grec Aristobulos din cadrul Patriarhiei Ierusalimului.

Timp de 20 de ani trupul Cuviosului Ioan a ramas in pestera Sfanta Ana. La inceputul lunii august 1980, potrivit unei traditii locale, conducerea manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul a deschis pestera mormintelor, urmand ca osemintele Cuviosului sa fie duse in gropnita de obste. Erau de fata mai multi arhimandriti si calugari greci si romani, precum si cativa pelerini din tara. Toti cei ce erau de fata au constatat cu surprindere ca trupul Cuviosului era intreg, neatins de nici o stricaciune. Arhimandritul Amfilohie, staretul manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul, istorisea mai tarziu: “Ne asteptam sa gasim numai sfinte oseminte si nu buna mireasma. Cand am luat scandura am vazut ca parintele Ioan dormea, cu trupul neatins de stricaciune, asa cum l-am pus. Parca l-am fi pus in mormint de cateva ceasuri, ba nici ceasuri, ci chiar acum, vara nici o schimbare a infatisarii lui; mainile, barba, parul, rasa, incaltamintea erau neatinse. Fiind anuntat de indata patriarhul Benedict al Ierusalimului, acesta a aprobat stramutarea Cuviosului Ioan in biserica manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul. Si astfel, in ziua de 7 august 1980, trupul neputrezit, adica moastele sale, au fost coborate din pestera si duse in manastire.

Pentru ca toti sa fie pe deplin incredintati ca a fost voia lui Dumnezeu ca trupul lui sa nu fie dat stricaciunii, Patriarhia Ierusalimului a randuit sa se savarseasca 40 de Sfinte Liturghii, cu rugaciuni de dezlegare si pomenire, sicriul cu trupul sau fiind asezat in fata Sfintei Mese. Dupa savarsirea acestor slujbe, trupul a ramas ca si mai inainte, adica nestricacios. A fost pus intr-o racla speciala, din abanos, cu sticla in partea de deasupra, care a fost apoi asezata in Biserica, alaturi de moastele Sfantului Ioan Hozevitul.
De acum inainte, Cuviosul ieroschimonah Ioan este cunoscut si cinstit sub numele de “Noul Hozevit”. Prin fata raclei cu cinstitele sale moaste se perindau zilnic pelerini din toate partile, inchinandu-se si cerand prin mijlocirea rugaciunilor lui, ajutor si intarire de la Parintele luminilor.

Chiar inainte de a fi procedat la “canonizare” adica la trecerea lui in randul sfintilor, chipul sau a fost zugravit in icoane, precum si in catedrala Sfantului Gheorghe din Hama, in Siria; un calugar-imnograf din cadrul Patriarhiei ecumenice i-a alcatuit o slujba, iar credinciosii care ajungeau in fata moastelor sale, il cinsteau ca pe un adevarat “sfant”.

Sa-l cinstim si noi zicand: “Pe unul Dumnezeu iubind, de cele trecatoare ai fugit si in pustie locuind, cu linistea duhului te-ai logodit, Sfinte Prea Cuvioase Parinte Ioane, neincantare iti aducem zicand: Bucura-te, Sfinte Preacuvioase Parinte Ioane, floare prea aleasa a Bisericii noastre” (Condacul Sfantului Ioan Hozevitul, glasul 8).

[msiluan]

STEFAN VODA CEL MARE, APARATOR DE TARA SI CTITOR DE LACASURI SFINTE

http://www.sfaturiortodoxe.ro/icoane/07_iulie_02-stefan_cel_mare.jpg

In aprilie 1457, tanarul Stefan, fiul lui Bogdan al II-lea al Moldovei, in urma biruintei reputate asupra lui Petru Aron, a fost “ridicat domn” si “pomazuit spre domnie”, de mitropolitul Teoctist “la locul ce se chiama Direptatea”. Cronicarul Grigore Ureche – din Letopisetul caruia am citat aceste cuvinte – facea din el figura centrala a vechii istorii a Moldovei, socotindu-l aparatorul pamantului stramosesc in fata primejdiei tot mai amenintatoare a Semilunei, dar si unul din cei mai de seama ctitori de lacasuri sfinte din istoria tarii sale.
Cei 47 de ani de ani domnie n-au fost altceva decat o perioada de eforturi pentru apararea integritatii teritoriale si a independentei tarii sale. Insusi tronul Moldovei l-a cucerit prin lupta – la Doljesti pe Siret si Orbic in tinutul Neamtului (12 si 14 aprilie 1457) – impotriva lui Petru Aron, ucigasul tatalui sau Bogdan II. Acesta va tulbura aproape 17 ani nu numai viata interna a Moldovei, ci si raporturile ei cu vecinii. Fiindca s-a refugiat in Polonia, de unde putea veni cu ajutor polonez, tanarul domn a incheiat o intelegere cu regele Cazimir, in urma careia Petru Aron a trebuit sa se refugieze in Transilvania, in regiunea locuita de secui. Datorita acestui fapt, Stefan intreprinde o expeditie in regiunea respectiva, iar Petru Aron este nevoit sa ceara adapost la curtea regelui Ungariei – de origine romaneasca – Matei Corvinul. Urmeaza doua atacuri ale domnului moldovean impotriva cetatii Chilia (1462 si 1465), stapanita de unguri, inca din timpul lui Iancu de Hunedoara, drept plata pentru ajutorul pe care-l daduse altui domn moldovean, Petru II, ca sa ocupe tronul. La 25 ianuarie 1465 cetatea Chiliei intra in stapanirea Moldovei. Cucerirea Chiliei a dus insa la o expeditie a lui Matei Corvinul in Moldova in noiembrie – decembrie 1467, urmarind inlaturarea lui Stefan din domnie. Expeditia s-a incheiat cu infrangerea armatei ungare la Baia, unde regele a scapat cu viata. Peste doi ani Stefan a reusit sa inlature si pe pretendentul la tron Petru Aron, care a fost prins si decapitat.
De acum inainte Stefan si-a indreptat toate eforturile impotriva puternicului stat otoman, condus pe atunci de Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului. In 1470 o oaste tatara era distrusa la Lipnic (Lipinti) in apropiere de Nistru. In urma unor expeditii ale lui Stefan in Tara Romaneasca, unde voia sa aiba un domn credincios, in locul celor impusi de turci, sultanul a trimis impotriva lui o armata puternica de 120.000 de oameni, comandati de Soliman Pasa. Cu toate ca avea numai 40.000 de ostasi, Stefan a obtinut o stralucita biruinta, in ziua de 10 ianuarie 1475 in apropierea orasului Vaslui, la confluenta Racovei cu raul Barlad (langa “Podul Inalt”). In urmatoarele trei zile ostasii moldoveni au urmarit si distrus o mare parte din armata invadatoare. Dezastrul a fost consemnat nu numai de cronicarii moldoveni si poloni, ci chiar si de cei turci. Unul din ei spunea ca “niciodata armatele turcesti n-au suferit un dezastru atat de mare”. Biruinta lui Stefan Voda cel Mare a impresionat atat de mult pe cronicarul polon Dlugosz, incat il elogia prin cuvintele: “O, barbat demn de admirat, intru nimic mai prejos ducilor eroici pe care ii admiram, care cel dintai dintre principii lumii a repurtat in zilele noastre o victorie atat de stralucita impotriva turcilor. Dupa parerea mea, el este cel mai vrednic sa i se incredinteze conducerea si stapanirea lumii si mai ales functia de comandant si conducator contra turcilor, cu sfatul comun, intelegerea si hotararea crestinilor, pe cand ceilalti regi si principi crestini trandavesc in lene, in desfatari si lupte civile”.
In urma victoriei repurtate, Stefan trimite o scrisoare, cu data de 25 ianuarie 1475, mai multor conducatori de state din Europa medievala de atunci. Este una din cele mai impresionante scrisori de acest gen, o adevarata pagina de antologie, in care – consemnand victoria tarii sale pe care o considera ca “o poarta a crestinatatii” – cerea ajutor militar in eventualitatea unei noi expeditii otomane. Din nefericire, Stefan a primit numai felicitari si promisiuni, dar in ceasul marii inclestari care avea sa vina nu l-a ajutat nimeni.
In adevar, in iunie anul urmator, insusi sultanul Mohamed II a pornit in fruntea unei osti puternice sa pedepseasca pe domnul moldovean, cu intentia de a-i ocupa tara. In cursul lunii iunie Stefan izbuteste sa infranga ostile tatarilor care urmau sa se uneasca cu cele turcesti, fiind nevoiti sa se retraga dincolo de Nistru. Este infranta si avangarda ostilor otomane. Dar cu toate acestea, in ziua decisiva a luptei, la 26 iulie 1476, la Razboieni sau Valea Alba, oastea moldoveana a fost infranta de superioritatea zdrobitoare a armatei turcesti, care se ridica la aproximativ 150.000 de oameni. Aceasta lupta, memorabila pentru apararea pamantului strabun a fost consemnata si in pisania bisericii ridicate de Stefan dupa 20 de ani, la Razboieni, prin aceste cuvinte induiosatore: “…S-au ridicat puternicul Mahomed, imparatul turcesc, cu toate puterile sale rasaritene… si au venit sa prade si sa ia Tara Moldovei. Si au ajuns pana aici, la locul numit Valea Alba. Iar noi, Stefan Voievod si cu fiul nostru Alexandru am iesit inaintea lor si am facut mare razboi cu ei, in luna iulie 26; si cu voia lui Dumnezeu au fost infranti crestinii de pagani. Si au cazut acolo multime mare de ostasi ai Moldovei…”.
Cu toata infrangerea suferita, Mahomed nu si-a vazut gandul implinit. Ajungand la Suceava, a dat ordin ca orasul sa fie ars; cetatea n-a putut fi insa cucerita, fiind aparata de hatmanul Sendrea cu ostasii lui. Tot asa n-au putut fi cucerite nici cetatile Hotin si Neamt. Foamea si ciuma bantuiau in toata armata turceasca. In astfel de conditii, sultanul a fost nevoit sa dea ordin de retragere, fara sa-si fi realizat planul de cucerire a Moldovei.
In anii urmatori Stefan a facut noi incercari de a pune un domn credincios in Tara Romaneasca, dar fara rezultat. De fapt si imprejurarile externe ii erau nefavorabile. Regele Cazimir al Poloniei incheiase inca din primavara anului 1476 – deci inainte de lupta de la Razboieni – o intelegere cu sultanul; acelasi lucru l-au facut in anii urmatori Venetia, apoi Ungaria. Cu alte cuvinte, Moldova ramanea singura in fata puterii otomane in plina expansiune. Sultanul Baiazid II, succesorul lui Mahomed II, porneste o noua expeditie in 1484, terminata cu ocuparea Chiliei si a Cetatii Albe. Era o lovitura puternica odata Moldovei, caci de acum inainte, garnizoanele turcesti instalate aici vor constitui o permanenta amenintare pentru Moldova; se adaugau si greutatile de ordin economic-comercial, caci importurile si exporturile moldovenesti de la Catlabuga si Scheia n-au putut schimba situatia. In cele din urma, insusi Stefan a fost nevoit in 1489 sa incheie un tratat de pace cu turcii, platind Imperiului Otoman un haraci de 3000 de florini venetieni. Probabil in acest an Stefan primeste din partea lui Matei Corvinul doua feude in Transilvania: Ciceul pe Valea Somesului si Cetatea de Balta, pe Tarnava Mica, ca o compensatie pentru pierderea Chiliei si Cetatii Albe. Se statorniceau astfel noi raporturi cu Ungaria.
In schimb, spre sfarsitul domniei, in 1497, regele polon Albert a pornit o campanie impotriva Moldovei, cu gandul de a-l pune domn pe fratele sau Sigismund. Suceava a fost asediata timp de trei saptatmani. Rezultatul este bine cunoscut: oastea polona a fost zdrobita de Stefan in Codrul Cosminului, un alt corp de oaste era nimicit de vornicul Voldur la Lentesti. In anul urmator are loc o expeditie moldoveneasca in Polonia. Conflictul se incheie printr-un tratat moldo-polon, in 1499.
Un alt aspect din multipla activitate desfasurata de marele domnitor, care trebuie sa fie pus in lumina, este cel de ctitor lacasuri sfinte. Principalele manastiri ridicate de inaintasii sai in scaun (Probota, Moldovita, Bistrita, Humor, Bohotin, Chiprieni s.a.) si-au continuat existenta, primind felurite danii din partea lui Stefan. Dar numarul lacasurilor de inchinare a sporit prin manastirile, schiturile si bisericile de mir ridicate de Stefan insusi sau de unii dintre dregatorii sai. La multe din ctitoriile inaintasilor sai a ridicat constructii noi ori a refacut cu cele existente. De pilda, la manastirea Neamt a ridicat din temelie o biserica noua cu hramul Inaltarea Domnului, existenta si astazi, ispravita la 14 noiembrie 1497. La Bistrita a zidit o clopotnita cu paraclis, care, de asemenea, dainuieste pana in zilele noastre. In ultimii ani de domnie a inaltat o biserica noua la manastirea Dobrovat. Toate trei au fost inzestrate cu o serie de danii: mosii, mori, iazuri cu peste, prisaci s.a.
O alta categorie de lacasuri de inchinare sunt cele ridicate din temelie de el insusi, deci manastiri si biserici noi. Pe primul loc se situeaza manastirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Lucrarile de constructie au inceput in iulie 1466 si au durat pana la 3 septembrie 1470, cand a fost sfintita de un sobor de 64 de arhierei, preoti si diaconi, in frunte cu mitropolitul Teoctist si episcopul Tarasie al Romanului, dupa cum relateaza Letopisetul de la Putna. A fost inzestrata de ctitor cu numeroase bunuri materiale, vesminte preotesti, vase liturgice si carti de slujba.
O alta ctitorie a lui Stefan este Voronetul, ridicata pe locul unui schit din lemn, in care, potrivit traditiei, ar fi trait Daniil Sihastrul, de la care domnitorul a primit sfat si cuvant de mangaiere in ceas de grea cumpana in timpul luptelor pentru apararea pamantului stramosesc. Biserica – cu hramul Sfantul Gheorghe – a fost ridicata in mai putin de patru luni, din 26 mai pana in 14 septembrie 1488. Ea si-a castigat un renume deosebit in lumea intreaga pentru picturile sale exterioare, realizate in jurul anului 1547, sub indrumarea mitropolitilor Teofan I si Grigorie Rosca.
Tot lui Stefan cel Mare ii apartin manastirile Tazlau, in partile Buhusilor si Sfantul Ilie de langa Suceava (azi in acest oras), ambele devenite cu timpul biserici parohiale.
Numarul bisericilor de mir ctitorite de Stefan este mult mai mare decat al manastirilor. Unele din ele au fost ridicate in amintirea unor biruinte dupa marile lupte cu turcii. Toate au fost ridicate in ultimele doua decenii de domnie. Intre ele se pot aminti bisericile din Badeuti, distrusa de armata austro-ungara in 1917. Inaltarea Sfintei Cruci din Patrauti (langa Suceava) cu un frumos tablou votiv, Sfantul Ioan Botezatorul, din Vaslui, in amintirea luptei de la Podul Inalt, Sfantul Nicolae Domnesc din Iasi, din nefericire reconstruita din temelie, spre sfarsitul secolului trecut, Sfantul Gheorghe din Harlau, Adormirea din Brozesti, satul in care, dupa traditie, ar fi copilarit domnitorul, Sfantului Dicolae din Dorohoi, Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Husi, rezidita in secolul al XVII-lea, biserica de la Razboieni, ridicata la 20 de ani de la lupta cu fortele otomane “intru amintirea si pomenirea tuturor drept credinciosilor crestini care au pierit aici”, dupa cum se spune in impresionanta ei pisanie, Sfantul Nicolae din Popauti – Botosani, astazi complet refacuta, Sfantul Ioan Botezatorul din Piatra Neamt, Inaltarea Sfintei Cruci din Volvat, Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul din Reuseni, jud. Suceava, pe locul in care a fost ucis tatal sau si care a fost ispravita numai de fiul sau, Bogdan III. Grigore Ureche scria ca si biserica Sfantul Dumitru din Suceava a fost ctitorita tot de marele voievod, dupa infrangerea ostilor regelui Ian Olbracht, iar traditia populara il considera ctitor al bisericii Sfantul Gheorghe (sau “Alba”) din Baia, ridicata dupa 1467, anul infrangerii lui Matei Corvinul. Traditiile locale ii mai atribuie bisericile din Scanteia (jud. Iasi), Scheia, langa Roman, Floresti langa Vaslui, Cotnari (jud. Iasi), Stefanesti (jud. Iasi) pe Prut, o biserica la manastirea Capriana, dincolo de Prut, o biserica cu hramul Sfantul Nicolae in cetatea Chilia, un paraclis in cetatea Neamt, altul in cetatea Hotin, o biserica in Cetatea Alba. Traditia, ca si unii istorici, il socotesc ctitor a doua biserici transilvane: la Vad pe Somes si la Feleac langa Cluj, unde au fost si scaune vladicesti. In afara hotarelor tarii sale, a mai ridicat o biserica cu hramul Cuvioasei Parascheva, in Ramnicu Sarat (refacuta mai tarziu de Constantin Brancoveanu), care a dainuit pana la sfarsitul secolului trecut. Bisericile sale din Transilvania si Tara Romaneasca erau un adevarat simbol al unitatii romanesti. La acestea se adauga si cateva biserici ctitorite de membrii familiei domnitoare sau de unii dregatori: Adormirea din Bacau, de fiul sau Alexandru, Sfantul Nicolae din Balinesti de logofatul Ion Tautu, biserica din satul Arbore, a parcalabului de Suceava Luca Arbore si altele.
Unele din bisericile lui Stefan cel Mare au fost impodobite cu picturi. De pilda, biserica din Patrauti, cu un frumos ansamblu pictural, in care se distinge tabloul votiv al ctitorului si al familiei; picturile din altarul si naosul bisericii de la Voronet, cele de la Sfantul Ilie-Suceava, Sfantul Nicolae din Popauti sau Sfantul Nicolae din Balinesti, ctitoria lui Ion Tautu. La cea din urma se cunoaste si numele pictorului: ieromonahul Gavriil, considerat unul din cei mai mari artisiti romani din toate timpurile. Cronicarul Ion Neculce, in lucrarea sa O sama de cuvinte scria ca si manastirea Putna a fost zugravita “si pe dinlauntru si pre dinafara” dar pictura initiala n-a ajuns pana la noi.
Domnul moldovean a venit si in sprijinul unor asezaminte bisericesti cazute sub dominatie turceasca. Cu ajutorul lui, a fost refacuta manastirea Zografu din Muntele Athos; tot acolo a ridicat o bolnita, mai tarziu un turn pentru corabii (cu o pisanie care consemna numele sau), o trapeza, iar in ultimii ani de domnie a refacut intreaga manastire si a zugravit biserica mare. Aceleiasi manastiri i-a daruit un Apostol, un Tetraevanghel, o icoana a Sfantului Gheorghe. Daniile harazite acestei manastiri erau atat de insemnate, incat calugarii de acolo il considerau drept ctitorul ei. Alte ajutoare a acordat manastirilor atonite Vatoped, Sfantul Pavel, Constamonit si Grigoriu; cea din urma a fost refacuta “din temelii” cu sprijinul sau, intrucat fusese distrusa si jefuita de pirati. Toate acestea pastreaza hrisoave de danie si unele obiecte de cult de la “binecinstitorul si de Hristos iubitorul” domn moldovean.
O alta latura a vietii bisericesti din timpul domniei lui Stefan este cea culturala, indrumata indeaproape de mitropolitii tarii Teoctist I (1452-1478) si Gheorghe (1478-1508). In manastirile ctitorite de el sau de inaintasii lui s-a desfasurat o apreciabila activitate de copiere a unor manuscrise, in limba slavona, fie carti de slujba, fie traduceri din literatura patristica. Dupa activitatea indelungata a copistului-miniaturist Gavriil Uric, in prima jumatate a secolului al XV-lea, in cursul domniei lui Stefan si-au desfasurat activitatea alti mesteri ai scrisului. Sub indrumarea egumenilor Ioasaf, Paisie si Spiridon, manastirea Putna a devenit cel mai insemnat centru cultural-artistic al tarii. Un ieromonah de aici, cu numele Nicodim, a copiat, in 1473, un Tetraevanghel slavon (azi in Muzeul de Istorie din Bucuresti), cea mai reusita opera caligrafica-miniaturistica din epoca marelui domnitor. A fost copiat pe pergament, cu frontispicii si chenare bogate, cu chipurile celor patru evanghelisti. Ceea ce impresioneaza insa, in mod deosebit in acest manuscris este portretul policrom al lui Stefan cel Mare, in genunchi, oferind Evanghelia Sfintei Fecioare Maria, asezata pe tron cu pruncul Iisus in brate; domnitorul, cu plete blonde si ochi albastri, este imbracat intr-o tunica de brocart rosu deschis. Tot la Putna a lucrat caligrafii si miniaturistii Casian, Paladie, Spiridon Paisie, Iacob si altii, care au copiat diferite carti liturgice si Cuvantari ale unor mari Parinti bisericesti s.a.
La Neamt cel mai de seama caligraf al vremii a fost diaconul Teodor Marisescu, care a copiat mai multe Tetraevanghele cu miniaturi pentru ctitoriile domnului si ale familiei sale. Unele se pastreaza in tara, dar cele mai multe in muzee si biblioteci de peste hotare. Tot la Neamt s-au copiat numeroase cantari ale unor Sfinti Parinti.
In alte manastiri mai pot fi pomeniti: egumenul Anastasie de la Moldovita, ieromonahul Ioanichie de la Neamt, monahul Pahomie de la Voronet, monahul Filip, preotul Ignatie din Cotmani, monahul Visarion de la Zografu, gramaticul Dimitrie, diecii Isaia, Mircea, Trif, logofatul Ion Tautu si altii. La manastirea Bistrita s-a continuat Pomelnicul domnitorilor tarii si al membrilor familiilor lor, al mitropolitilor, episcopilor si egumenilor, inceput inca din vremea lui Alexandru cel Bun.
In aceleasi manastiri s-a dezvoltat arta bisericeasca, cu toate ramurile ei. Pe langa picturile si manuscrisele amintite, se mai pastreaza din timpul lui Stefan numeroase piese de broderie si de argintarie, intre ele mai multe epitrahile lucrate pentru manastirea Putna (unul din ele are 16 scene din viata Mantuitorului, precum si chipul domnitorului cu al fiului sau Alexandru), dar mai ales acoperamantul de mormant al sotiei sale Maria Mangup, una din cele mai remarcabile piese de acest gen, pe care este redat chipul doamnei, cu ochii inchisi si mainile impreunate pe piept, imbracata intr-o mantie de brocart albastru si coroana pe cap. Majoritatea acestora se pastreaza si azi in muzeul manastirii Putna. Inseamna ca in toate manastirile moldovene se desfasura o frumoasa activitate cultural-artistica.
Din toate cele aratate pana aici, se desprinde ca Stefan cel Mare a fost un neintrecut carmuitor de osti si aparator al pamantului stramosesc si am putea spune, fara exagerare, un aparator al intregii Europe centrale in fata cuceririlor turcesti, un priceput diplomat, un bun indrumator al treburilor interne ale tarii si un mare ctitor de lacasuri sfinte. Era insufletit de o credinta puternica in Dumnezeu, din mila Caruia se socotea domn al Moldovei; a vegheat cu grija la bunul mers al vietii bisericesti din tara sa, la dezvoltarea artei si culturii. Bisericile si manastirile zidite de el, pe tot cuprinsul pamantului romanesc, dar si in afara hotarelor, activitatea exceptionala de ordin cultural-artistic care s-a desfasurat din cele mai multe din ele sunt marturii graitoare ale unei epoci de maxima stralucire, care poarta pecetea geniului creator si indrumator al marelui domn.
A trecut la cele vesnice intr-o zi de marti, la 2 iulie 1504. Sfarsitul domniei sale este prezentat de Grigore Ureche in aceste miscatoare cuvinte: “Iara pe Stefan Voda l-au ingropat tara cu multa jale si plangere in manastirea Putna, care este zidita de dansul. Atata jale era, de plangea toti ca dupa un parinte al sau, ca cunostea toti ca s-au scapat de mult bine si de multa aparatura. Ca dupa moartea lui, pana astazi ii zic sveti (sfantul n.n.) Stefan Voda, nu pentru suflet, ci ieste in mana lui Dumnezeu, ca el inca au fost om cu pacate, ci pentru lucrurile lui cele vitejesti, carile nimenea din domni nici nainte, nici dupa aceia l-au ajuns”.
Asa l-au socotit romanii de aproape 500 de ani incoace, de cand Dumnezeu l-a chemat la Sine, ca un adevarat "sfant”, aparator de tara in fata cotropitorilor, si sprijinitor al Bisericilor Ortodoxe de pretutindeni. Drept aceea, socotind ca este bine placut lui Dumnezeu si neamului romanesc, Sfantul Sinod al Bisericii noastre a trecut pe marele domnitor in sinaxarul si calendarul Bisericii in ziua de 2 iulie, cu numele “Binecredinciosul voievod Stefan cel Mare si Sfant.” In acest fel au procedat si alte Biserici ortodoxe surori cu unii din marii lor carmuitori politici de alta data, care au fost nu numai aparatori eroici ai tarilor lor, ci si fii buni ai Bisericii Ortodoxe, pe care au stiut sa o apere in fata oricaror vitregii. Asa trebuie sa-l cinstim si noi romanii pe Stefan cel Mare, ca pe un eroul al neamului, dar si ca un “sfant marturisitor” al credintei ortodoxe!

[Fairness]

Sfantul Cuvios Paisie (Velicicovschi)

http://paisius-niamets.orthodoxy.ru/f_p1b.jpg

Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Paisie de la Neamţ s-a născut in oraşul Poltava din Ucraina in anul 1722, la 21 decembrie, intr-o binecuvantată familie preoţească, fiind al unsprezecelea copil din cei doisprezece fraţi. Tatăl său se numea Ioan şi era protoiereu al Poltavei, iar mama sa se chema Irina. Din botez s-a numit Petru.

Tatăl său murind de tanăr, in anul 1735 copilul a fost dat de mama sa să inveţe carte la Academia Teologică din Kiev, intemeiată de mitropolitul moldovean Petru Movilă. După patru ani, părăsind şcoala, intră in viaţa monahală la Mănăstirea Medvedeski, avand varsta de 19 ani. Aici este făcut rasofor, primind numele de Platon. După puţină şedere in Mănăstirea Pecerska (Ucraina), vine in Moldova, in anul 1745, şi se stabileşte la schitul Trăisteni - Ramnicu Sărat şi apoi la Mănăstirea Dălhăuţi.

In vara anului 1746 se duce la Muntele Athos, unde se nevoieşte ca sihastru patru ani de zile. In anul 1750 este tuns, aici, in monahism de Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, duhovnicul său, primind numele de Paisie. Apoi, este hirotonit ieromonah şi intemeiază o obşte monahală in Schitul Sfantul Prooroc Ilie, unde se nevoieşte pană in vara anului 1763, adunand in jurul său 64 de călugări romani, ucraineni şi ruşi.

Cum turcii pretindeau obştii lui Paisie dări pe care aceasta nu le putea plăti, in vara aceluiaşi an, cuviosul Paisie se reintoarce in Moldova impreună cu toţi ucenicii săi şi se stabileşte la Mănăstirea Dragomirna, unde se nevoieşte doisprezece ani, pană in 1775. Aici, Cuviosul Paisie formează o obşte mare de 350 de călugări şi traduce, impreună cu ucenicii săi romani, care erau buni cunoscători ai limbii eline vechi, o parte din scrierile filocalice ale Sfinţilor Părinţi, devenind, astfel, ctitorul Filocaliei in limbile romană şi slavonă. Filocalia de la Dragomirna din 1769 este prima colecţie majoră de traduceri romaneşti filocalice (626 pagini), adunate de monahul Rafail.

In anul 1775, Moldova de Nord (Bucovina) căzand sub ocupaţie austriacă, Cuviosul Paisie a fost nevoit să se stabilească la Mănăstirea Secu, cu incuviinţarea Mitropolitului Gavriil Calimachi şi a domnitorului Grigorie Ghica, in data de 14 octombrie, impreună cu 200 de monahi, lăsand la Dragomirna o obşte de 150 de monahi. Aici se nevoieşte patru ani, continuand aceeaşi randuială de viaţă duhovnicească atonită, ca şi la Dragomirna. Cuviosul Paisie Velicicovski a fost stareţ la Secu de la 14 octombrie 1775 pană la 15 august 1779. Aşezarea pitorească şi liniştea de aici au produs asupra cuviosului şi a ucenicilor săi o impresie atat de puternică, incat in august 1779, cand primeşte scrisoare din partea domnitorului Moldovei, Alexandru Moruzi, şi a boierilor ţării, prin care i se cerea să fie stareţ al Mănăstirii Neamţ, el refuză. In cele din urmă insă acceptă şi, cu o parte din călugarii de la Secu, se mută la Neamţ, unificand astfel cele două mănăstiri sub povăţuirea unui singur stareţ.

Timp de cincisprezece ani, cat a fost stareţ al celor două mănăstiri unificate, Neamţ - Secu, Cuviosul Paisie păstrează cu sfinţenie acelaşi regulament de viaţă monahală din Sfantul Munte Athos, atat in ceea ce priveşte randuiala sfintelor slujbe, cat şi nevoinţa monahilor la chilie. La biserică erau datori să ia parte toţi părinţii şi fraţii, afară de cei bolnavi sau cei trimişi la ascultări. Marele stareţ venea cel dintai la sfintele slujbe şi neincetat se ruga cu rugăciunea inimii, vărsand in taină multe lacrimi. In obştea Cuviosului Paisie de la Neamţ se aflau mai mulţi călugări, sporiţi duhovniceşte, care aveau darul lacrimilor şi al neincetatei rugăciuni, căutand să-i urmeze intru toate părintelui lor sufletesc.

Spovedania fraţilor obştii se făcea in fiecare seară, iar pentru cei mai sporiţi, o dată la trei zile. Pentru aceasta, Cuviosul Paisie a randuit 24 de duhovnici, care spovedeau şi indrumau duhovniceşte intreaga obşte, iar marele stareţ supraveghea bunul mers al celor două mănăstiri, atat in cele duhovniceşti, cat şi in ascultările de obşte, primind la chilia sa pe cei care veneau pentru sfat şi binecuvantare. Cei neascultători primeau canon şi mustrare părintească.

O atenţie deosebită a acordat Cuviosul Paisie traducerii din limba greacă a scrierilor patristice filocalice, continuand, astfel, şirul traducerilor de la Dragomirna şi Secu. Unii călugări moldoveni, munteni şi ardeleni, fiind buni elenişti, traduceau scrierile Sfinţilor Părinţi din limba greacă veche in limba romană, iar călugării slavi traduceau in limba slavonă, făcand din Mănăstirea Neamţ o adevărată academie patristică şi duhovnicească, nemaiintalnită in alte ţări ortodoxe din acea vreme.

Cuviosul Paisie era şi un bun organizator şi innoitor al vieţii monahale, intemeind in jurul Muntelui Ceahlău cateva sihăstrii de călugăriţe, pe care le indruma duhovniceşte, randuindu-le duhovnic pe Cuviosul Iosif Pustnicul (+1828), unul dintre ucenicii săi de la Neamţ. Alt ucenic al său cu viaţă sfantă era Cuviosul Irinarh Rosetti (+1859), mare lucrător al rugăciunii inimii, fondatorul Mănăstirii Horaiţa şi al altor aşezăminte monahale din Moldova, din Athos, precum şi al bisericii de pe Muntele Tabor, din Ţara Sfantă.

Pentru sfinţenia vieţii sale, numele Cuviosului Paisie de la Neamţ era cunoscut in toate ţările ortodoxe, incepand din Muntele Athos pană in Lavra Peşterilor din Kiev şi de la Mănăstirea Optina pană in sihăstriile din nordul Rusiei. De aceea, in 1790, mitropolitul Ambrozie, trecand prin Moldova, l-a făcut arhimandrit. In vremea aceea, mulţi dregători, boieri şi chiar ierarhi sau domnitori poposeau la Mănăstirea Neamţ, dorind să vadă pe acest mare stareţ cu viaţă sfantă. Influenţa lui a fost mare asupra multor mănăstiri şi schituri din Moldova: Dragomirna, Secu, Neamţ, Agapia, Văratec, Bisericani, Raşca, Vovidenia, Pocrov, Tarcău, precum şi Cernica, Robaia, Căldăruşani etc., din Ţara Romanească.

In toamna anului 1794, imbolnăvindu-se, şi-a dat sufletul său curat in mainile Domnului nostru Iisus Hristos in seara zilei de joi, 15 noiembrie, la varsta de 72 de ani. A fost plans de toată obştea celor două mănăstiri, cu schiturile lor, care numărau peste 1000 de călugări romani, ruşi, ucraineni, greci, bulgari. Sambătă, 17 noiembrie, a fost inmormantat in gropniţa bisericii mari, zidită de Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfant. Fiind cinstit ca sfant, incă din viaţă, ucenicii săi i-au săvarşit slujba de pomenire, randuindu-i ca zi anuală de prăznuire 15 noiembrie. In ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, precum şi in secolul al XIX-lea, ucenicii lui romani au răspandit isihasmul in Ţările Romane, iar cei slavi in peste 100 de mănăstiri din Rusia şi Ucraina.

In 1988, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a canonizat pe Cuviosul Paisie Velicicovschi. In 1992, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane i-a randuit pomenirea ca sfant sub numele de Cuviosul Paisie de la Neamţ, fiind trecut in calendar la data de 15 noiembrie. La mormantul lui de la Mănăstirea Neamţ vin să se inchine şi să-i ceară ajutor nu numai credincioşi din Romania, ci şi din alte ţări.


Acatistul Sfantului si de Dumnezeu purtatorului Parinte Paisie Velicikovski (http://logos.md/rugaciuni/acatiste/velicikovski)

[pelerinul]

Sfantul Leontie de la Radauti:)

http://i24.tinypic.com/4uta9i

In manastirile moldovene, ridicate de domni romani iubitori de tara si de frumos, dar si in schiturile din Carpatii rasariteni, ridicate din evlavia si dorul spre desavarsire al unor calugari, au trait, in curgerea veacurilor, numerosi calugari cu viata imbunatatita, pe care evlavia populara i-a trecut, curand dupa moarte in randul sfintilor. Avem, insa, prea putine stiri scrise despre nevointele lor duhovnicesti, ca si despre faptele minunate pe care le-au savarsit in timpul vietii, precum si in legatura cu cinstitele lor moaste.
Un teolog ucrainean, Zaharia Kopistenski, ieromonah din Kiev, in cartea lui Palinodia, alcatuita prin anii 1621-1622 (publicata abia in 1878), insira si cativa sfinti moldoveni: "La Radauti, in episcopie, sfantul Leontie, facatorul de minuni, zace cu trupul intreg; la Voronet, in manastire, Daniil sfantul, facator de minuni; la Moldovita, in manastire,sfantul Vasile, facatorul de minuni si altii, nu putini". Vom pomeni, pe rand ostenelile acestor Cuviosi si Sfinti moldoveni.
Despre Sfantul Leontie de la Radauti avem doar aceasta stire, pe care ne-o ofera cartea Palinodia. A trait in veacul al XV-lea si a facut parte din obstea calugarilor radauteni, sub numele de Lavrentie ieromonahul. Poate sa fi fost chiar staret al manastirii cu hramul Sfantul Nicolae, care a devenit apoi catedrala episcopala si gropnita a primilor domni moldoveni. A fost unul din calugarii imbunatatiti de aici si pretuiti de credinciosii din imprejurimi pentru evlavia lor, dar mai cu seama pentru rugaciunile lor, care aveau darul vindecarii de boli si neputinte. Pentru aceasta era socotit ca un adevarat "sfant" inca din timpul vietii. Dupa parerea unor istorici, ar fi ajuns chiar episcop la Radauti, in timpul domniei lui Alexandru Voda cel Bun, dar spre batranete s-a retras din scaunul vladicesc. Inainte de moarte, a imbracat marea schima monahala sub numele de Leontie. Dupa moarte, trupul sau a ramas neputrezit, inca un semn al sfinteniei, venit din partea lui Dumnezeu. Presupunem ca si la mormantul lui vor fi avut loc vindecari minunate, de vreme ce Zaharia Kopistenski scria despre el ca era "facator de minuni". Pe vremuri, strada de azi Bogdan Voda din Radauti,unde se afla si ctitoria domnitorului, se numea "Drumul sfantului". Probabil i s-a zis asa pentru ca pe acest drum veneau si se inchinau crediciosii in fata cinstitelor sale moaste. Dupa traditia locala, ziua lui de praznuire era la 1 iulie, cand se faceau mari pelerinaje la moastele sale. Tot atunci, dupa savarsirea Sfintei Liturghii, se oferea o masa comuna in curtea manastirii, pentru pelerini, saraci si orfani, incat aceasta zi de pomenire era cunoscuta in popor sub numele de "praznicul sfantului". Ele au mangaiat si intarit in dreapta credinta de-a lungul veacurilor pe multi credinciosi moldoveni, ca si moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava. Dar cinstitele sale moaste au fost pangarite si risipite prin anul 1639 de o ceata de raufacatori veniti din afara hotarelor, cand a fost pradat intregul oras Radauti. Peste doi ani, Dumnezeu a binecuvantat insa Tara Moldovei cu alte moaste, si anume ale Cuvioasei Pasascheva, primite de domnitorul Vasile Lupu de la Patriarhia din Constantinopol.
In sedinta sinodala din 20 iunie 1992 s-a hotarat canonizarea sa oficiala, ceea ce s-a si facut, in ziua urmatore in biserica Sfantul Spiridon Nou din Bucuresti. Praznuirea lui se va face in fiecare an la 1 iulie.
"In nevointe duhovnicesti toata viata ai petrecut-o si primind harul preotiei cu smerenie si cu frica de Dumnezeu ai slujit Biserica lui Hristos. Pe Acesta roaga-L sa mantuiasca sufletele noastre". (Troparul sfantului, glasul 8).

[Fairness]

Sfântul Ierarh DOSOFTEI, Mitropolitul Moldovei

http://sfintiromani.mmb.ro/images/4.jpg


Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624 la Suceava în familia Barilă. Părinţii săi Leontie şi Misira, binecredincioşi creştini, români de neam, aveau rudenii în Transilvania şi în ţinutul Liovului. La botez, pruncul a primit numele Dimitrie, pentru că se născuse în preajma zilei de 26 octombrie, când Biserica sărbătoreşte pe sfântul martir din cetatea Tesalonicului de la începutul veacului al IV-lea.
Tânărul Dimitrie Barilă a învăţat carte de la cei mai renumiţi dascăli din Moldova şi la şcoala Frăţiei Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Liov. Dăruit de Dumnezeu cu o inteligenţă deosebită şi-a agonisit încă din anii copilăriei şi ai tinereţii multă ştiinţă de carte. A studiat cu multă râvnă Sfintele Scripturi şi învăţăturile dumnezeieştilor Părinţi ai Bisericii şi a deprins cu mult drag meşteşugul tâlcuirii textelor sfinte în limba română, pentru că învăţase a vorbi şi a scrie în alte limbi ca să transmită tezaurul sfintei Ortodoxii: greacă, latină, slavonă bisericească, polonă şi ucraineană.
Pe lângă învăţătura adunată cu migală de la mulţi dascăli, la şcoala mănăstirii Probota a deprins şi învăţătura cea duhovnicească: rugăciunea, ascultarea, smerenia şi nevoinţele ascetice. A primit îngerescul chip în această sfîntă mănăstire la anul 1649, cu numele de monah Dosoftei. Iubitor de înţelepciune şi vrednic împlinitor al nevoinţelor călugăreşti, Cuviosul Dosoftei a sporit în dragoste şi rugăciune, devenind părinte duhovnicesc şi începător al obştii de la Probota. Într-o însemnare în limba română el scrie la 14 septembrie 1649: "Ieromonah Dosoftei de la Pobrata, feciorul lui Leontar Barilovici", iar alături, în limba greacă: "Dositheos, ieromonah, fiul lui Leontar Barila şi al Misirei".
Timp de mai mulţi ani învăţatul egumen a călăuzit pe monahi la Hristos, întărindu-i în buna nevoinţă şi în cunoaşterea Sfintei Scripturi. A dezvoltat mult şcoala mănăstirii Probota şi a crescut mulţi ucenici luminaţi, aducând în obştea sa o adevărată înnoire duhovnicească.
Datorită prestigiului său de cărturar şi virtuţilor care-i luminau chipul şi faptele, ieromonahul Dosoftei este chemat de Dumnezeu la slujirea arhierească. În anul 1658 este episcop de Huşi, după un an trece în scaunul vlădicesc de la Roman, iar în 1671 este ales mitropolit al Moldovei. Blând şi smerit, înaltul ierarh uimea pe toţi prin înţelepciune şi bunătate: Cronicarul Ion Neculce îl descrie astfel: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost (simplu) de felul lui. Şi era neam de mazâl. Prea învăţat, multe limbi ştia: elineşte, sloveneşte, şi altă adâncă carte şi-nvăţătură. Deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră, pe ceasta vreme nu este om ca acela”.
Iubitor şi trăitor al dreptei credinţe, purtător de grijă faţă de păstoriţii săi în vremuri „nepaşnice pentru ţară”, cu dese schimbări de domnii, sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei şi-a împlinit misiunea pastorală prin punerea în lucrare a darurilor pe care i le-a dat Dumnezeu din belşug: traducerea şi tipărirea de carte sfântă în limba română. În liniştea chiliei sale din patria natală sau aflat în pribegie, sfântul a dăruit Bisericii şi neamului românesc lucrări de mare valoare. Primele cărţi tipărite a u fost Psaltirea în versuri şi Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (Uniev, 1673). Înţelegând în Duhul Sfânt poezia psalmilor, i-a transpus în versuri româneşti, ca să apropie tot mai mult de sufletul poporului comoara de lumină şi de har a cuvântului dumnezeiesc. Recunoscut ca autoritate teologică, a revizuit traducerea făcută de spătarul Nicolae Milescu la Vechiul Testament, text care va fi inclus în Biblia de la Bucureşti, din 1688.
În toamna anului 1673 a plecat în pribegie în Polonia, din cauza schimbărilor de domn în ţară şi a convingerilor sale antiotomane. În 1674 a fost înlocuit în scaunul mitropolitan de la Iaşi cu Teodosie, episcopul de Roman. În anul următor, Mitropolitul Dosoftei este readus în demnitatea sa chiriarhală, iar Teodosie se retrage la mănăstirea Bogdana şi peste puţină vreme va cunoaşte moarte martirică.
După refacerea tipografiei de la Iaşi, Mitropolitul Dosoftei a tipărit noi cărţi de slujbă şi de învăţătură în limba română: Dumnezăiasca Liturghie (1679 şi 1683), Psaltirea de-nţăles (1680), cu text paralel în română şi slavonă, Molitvănic de-nţăles (1681). Între anii 1682-1686 a tradus după izvoare greceşti şi slavone şi a tipărit în limba română Viaţa şi petrecerea sfinţilor, în patru volume. Lucrarea a rămas neterminată datorită plecării forţate în Polonia. Această carte deosebit de necesară pentru misiunea Bisericii arată darul de mare cărturar al mitropolitului Dosoftei dar şi dragostea sa pentru sfinţi şi pentru sfinţenie. De aceea, el scrie despre sfinţi cuvioşi români pe care i-a cunoscut personal şi despre alţii pe care poporul îi venera cu multă evlavie: „Dară tocma şi din rumâni mulţi sfinţi sânt, carii am şi vădzut viaţa şi traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneţ, şi Rafil de Agapia, i-am sărutat şi svintele moştii. Apucat-am în dzâlele noastre părinţ nalţ la bunătăţ şi-n podvig, şi plecaţ la smerenie adâncă. Părintele Chiriac de Beserecani, gol şi ticăloşit în munte 60 de ani. Şi Chiriac de Tazlău, Epifanie de Voroneţ, Partenie de Agapia. Dară Ioan de Râşca, arhiepiscopul acel svânt şi minunat, Inochentie de Pobrata şi Istatie!”.
În 1686 regele polon Jan Sobieski, în campania sa antiotomană, a intrat în Moldova pentru a-l atrage de partea sa pe voievodul Constantin Cantemir. Fiind nevoiţi să se retragă, polonii au luat cu ei mulţime de pietre scumpe, odoare din aur şi argint. Luat ostatec împreună cu tezaurul Mitropoliei şi cu moaştele Sf. Ioan cel Nou, Mitropolitul Dosoftei a trăit ultimii ani ai vieţii sale pământeşti departe de ţară. Aici a continuat lucrarea sa cărturărească şi a păstrat mereu legătura cu ierarhii ortodocşi de la Moscova şi de la Kiev. Pentru a aplana conflictele teologice privind epicleza euharistică mitropolitul moldovean a tradus din elineşte în slavo-rusă scrieri ale Sfinţilor Părinţi Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul, Gherman, patriarhul Constantinopolului, Simeon al Tesalonicului, argumentând astfel dreapta învăţătură a Bisericii. Păstor dreptcredincios şi jertfelnic, sfântul ierarh a îndurat cu demnitate asprimile şi lipsurile, purtând de grijă comunităţii sale ortodoxe care se afla în Polonia. Sfinţenia vieţii lui strălucea nu numai asupra fiilor duhovniceşti, chiar regele Jan Sobieski venea adesea la castelul de la Stryi, unde locuia sfântul mitropolit al Moldovei, ca să participe la slujbe cu familia şi să-i dea cinstire cuvenită. În ciuda presiunilor care s-au făcut asupra lui, sfântul ierarh Dosoftei a refuzat trecerea la uniaţie şi a rămas ortodox până la trecerea sa la veşnicie, la 13 decembrie 1693. Din mărturiile călugărilor care l-au însoţit în exil aflăm că sfântul şi-a cunoscut vremea chemării sale la veşnicie de către Domnul. Blândul ierarh Dosoftei a fost înmormântat la Biserica „Naşterea Domnului” din Jolkiew, astăzi în Ucraina.
Pătimind încercări şi multe necazuri în această viaţă trecătoare, sfântul mitropolit Dosoftei al Moldovei rămâne peste veacuri un teolog al întregii Ortodoxii, ierarh cu viaţă sfântă şi neîntrecut învăţător al dreptei credinţe în limba poporului său. Luminat de harul Duhului Sfânt, el a slujit cu dragoste Biserica Mântuitorului Hristos, cu smerenie şi fapte minunate, iar acum se roagă în ceruri pentru mântuirea sufletelor noastre.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!

[mihailmaster]

Materialele care au fost postate în această nouă rubrică, cel puţin pentru mine sunt foarrrte interesante!
Astăzi pentru prima dată am aflat despre Preacuviosul Macarie de la Saharna, mulţumesc fratelui care a postat acest material...
Totşi pe lângă cuviosul Macarie şi Sf. Mitrop. Arsenie Stadniţchi, Ţara Moldovei mai are încă mulţi sfinţi, vorba de smarald a Sf. Ierarh DOSOFTEI :
"Dară tocma şi din rumâni mulţi sfinţi sânt, carii am şi vădzut viaţa şi traiul lor, dară nu s-au căutat..."

[Fairness]

Sunt de acord, noi avem multi sfinti, cuviosi parinti pe care nu le pretuim asa cum trebuie, de la care avem ce lua ca exemplu pentru noi si sa ne mandrim de ei (in sens bun al cuvantului).

[mihailmaster]

...uite bunăoară în paginile blogului "+Personalităţi Basarabene în slujba lui Dumnezeu şi a Neamului" sunt mulţi candidaţi la canonizare...
care fără îndoială, proslăvirea cerească au primit-o sigur...

În acest sens, : Calendarul Ortodox este doar un vârf de aisberg în ocean.

[Fairness]

Sfântul Ierarh Petru Movilă

http://logos.md/img/site/Petru%20Movila.jpg

Acest Sfânt Ierarh de neam român s-a născut la Suceava, la 21 Decembrie 1596, ca fiu al lui Simion Movilă – mai târziu, domn în Muntenia şi în Moldova - şi al soţiei sale Marghita (Margareta). Petru era deci strănepotul lui Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546), bunicul său Ioan, fiind căsătorit cu fiica lui Rareş. De mic copil a învăţat carte şi a fost educat în frica de Dumnezeu, mai ales că avea drept unchi pe Gheorghe, Mitropolitul Moldovei, care împreună cu un alt unchi al său – Ieremia, domn al Moldovei, au ctitorit Mănăstirea Suceviţa. Îi plăcea să meargă la mănăstirile bucovinene şi în special la moaştele Sfântului Ioan cel Nou – sfânt la care a avut evlavie toată viaţa.
După uciderea tatălui său în 1611 de către soţia fratelui său Ieremia (care-i râvnea tronul), a pribegit cu familia în Muntenia, aşezându-se definitiv în Polonia, unde familia viitorului ierarh avea multe cunoştinţe, dacă nu chiar rude. Aici el are posibilitatea să-şi continue studiile la şcoala ortodoxă a „Frăţiei” din Lvov (Lemberg) unde a avut drept îndrumător direct pe un diacon foarte iscusit de la care a învăţat nu numai teologia, ci şi multe limbi străine (slavonă, ucraineană, polonă, lituaniană şi franceză), dar în special limbile greacă şi latină de care era foarte pasionat. Nu se ştie exact, dar se pare că a studiat şi la Academia (laică) din Lvov, unde şi-a aprofundat cunoştinţele sale de limbi străine şi de filozofie, pentru că în altă parte nu le putea învăţa astfel de bine. În cele din urmă, după cum se ştie, a făcut cursuri şi la Sorbona unde se preda tot în limba latină.
După obiceiul vremii, ca fiu de nobil, a trebuit să facă şi studii militare devenind astfel, încă de tânăr, subofiţer în armata poloneză. Ca militar, participă în 1620 la lupta de la ţuţora-Iaşi, în care alianţa româno-turcească învinge alianţa moldo-poloneză, iar în 1622 ia parte la luptele de la Hotin. Totuşi, elanul său de tânăr ostaş nu-l va folosi prea mult în apărarea intereselor Regatului Polonez, urmând ca în scurt timp să se dovedească un şi mai iscusit ostaş în apărarea Ortodoxiei ameninţate de prozelitismul catolic şi calvin.
Situaţia ortodocşilor din Ucraina de atunci era foarte gravă mai ales în timpul fanaticului rege Sigismund al III-lea care a lipsit Ortodoxia de dreptul la existenţă, confiscând astfel multe biserici şi chiar averile personale ale ortodocşilor.
Nemaiputând suporta aceste lucruri, tânărul Petru se retrage în 1622 în partea de est a Regatului Poloniei, unde îşi cumpără o casă şi ceva pământ la Rubejovka, nu departe de Kiev, unde ctitoreşte o biserică de lemn cu hramul „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”. Deşi vizita destul de des Lavra Peşterilor, prefera să stea mai mult în acel sat unde se ruga şi citea foarte mult, ducând o viaţă contemplativă. După cinci ani petrecuţi în retragere şi studiu al Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor Părinţi, intră în obştea Lavrei Pecerska unde, în noiembrie 1627 a fost călugărit cu acelaşi nume de Petru iar, după numai câteva luni, devine egumen, fiind ridicat la treapta de arhimandrit, având doar 31 de ani. Pe atunci, Ukraina de astăzi făcea parte din Regatul Catolic al Poloniei care era condus de regele Sigismund al III-lea care-i prigonea pe ortodocşi. Totuşi acesta a confirmat alegerea lui Petru Movilă ca stareţ la Kiev. Alegerea făcută de obştea Lavrei Pecerska care era pe atunci stavropighie a Patriarhiei Ecumenice a fost confirmată şi de Patriarhul Kiril Lukaris al Constantinopolului.
Acest mare stareţ, chiar din primii ani de călugărie la Mănăstirea Pecerska şi până în ultimul moment al vieţii sale a purtat în ascuns pe sub hainele obişnuite o cămaşă ţesută din păr foarte aspru ce avea presăraţi pe dinăuntru nişte nasturi de fier. Mai purta pe trup un brâu tot din fier cu dinţi ascuţiţi de la care a avut multe răni care deseori îi umflau trupul. Se ruga foarte mult, făcea multe metanii şi vărsa râuri de lacrimi. Cu toate acestea, nevoinţa nu l-a împiedicat de la activitatea cărturărească şi administrativă pe care se angajase să o facă spre binele Ortodoxiei. În doar cinci ani de stăreţie la Pecerska, Arhimandritul Petru a desfăşurat o bogată activitate bisericească şi culturală, continuând să tipărească mai multe cărţi care aveau rostul de a apăra Ortodoxia în faţa prozelitismului catolic care a început să pustiiască aceste pământuri imediat după „Unirea de la Brest-Litovsk” din 1596. Pune bazele unui colegiu, întâi la Lavra, apoi la Mănăstirea Bratska, din care se va dezvolta vestita Academie Duhovnicească de la Kiev în 1633. A pus la dispoziţia Academiei şi domeniile sale de la Rubejovka pe care le cumpărase încă înainte de călugărie.
Semnează la 16 august 1628 declaraţiile Sinodului Eclesiastic de la Kiev în care erau condamnaţi clericii care au aderat la Uniaţia din 1596.
A sprijinit alegerea ca Rege al Poloniei a lui Wladislav I, în 1632, care a recunoscut drepturile eparhiilor Ortodoxe din Mitropolia Kievului şi a menţinut „Frăţiile Ortodoxe”.
Murind bătrânul Mitropolit Iov Boreţki, Bunul Dumnezeu a rânduit ca Arhimandritul Petru să fie ales ca Mitropolit al Kievului, Haliciului (Galiţia) şi a toată Rusia (Mică, n.n.). Aceasta datorită originii sale voievodale, dar mai ales pregătirii sale teologice şi sprijinului celor care îl cunoşteau şi care vedeau în el salvarea Ortodoxiei ameninţată de iezuiţii latini. Hirotonia în arhiereu a avut loc la 28 aprilie 1633 având în fruntea soborului pe Patriarhul Teofan al Ierusalimului ca delegat al lui Kiril Lukaris, Patriarhul Ecumenic de atunci.
Ca Mitropolit al Bisericii Ortodoxe ucraino-ruse din Polonia, timp de 13 ani, a desfăşurat o intensă activitate bisericească şi culturală, mai ales în domeniul tipăririi de cărţi bisericeşti, cunoscându-se peste 50 de cărţi îngrijite de el.
Printre cărţile de slujbă, cea mai importantă este „Evhologhiul” sau „Trebnicul” (1646), care conţine o parte originală şi anume, explicarea sensurilor liturgice şi dogmatice ale slujbelor, precum şi felul cum să se pregătească preoţii pentru săvârşirea lor. Alte cărţi de slujbă, tipărite de el sunt: „Liturghierul” (1629), „Evangheliarul” (1636), „Apostolul” (1638), „Psaltirea” (1640), etc.
Dintre cărţile de apărare a Ortodoxiei amintim „Lithos” (1644) în care combate primatul papal şi Filioque printr-o expunere irenică şi obiectivă a dogmelor ortodoxe.

II

Cea mai importantă lucrare a acestui sfânt ierarh este desigur „Mărturisirea Ortodoxă” (Pravoslavnica Mărturisire), revizuită şi corectată de Meletie Sirigul, cel mai învăţat teolog grec al secolului al XVII-lea, prezent la Sinodul de la Iaşi, care s-a ţinut în trapeza Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi şi la care au participat delegaţi ai Patriarhiei Ecumenice, ai Bisericii din Kiev şi ai Bisericii Moldovei, în frunte cu Mitropolitul Varlaam. Recunoaşterea acestei lucrări de către Sinodul Constantinopolitan în 1643 a făcut din ea o Mărturisire a întregii Biserici Răsăritene. A fost semnată la început de Patriarhul Ecumenic Partenie I şi, ulterior, şi de Patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. A fost tipărită în greaca populară în 1677, la Amsterdam şi pentru prima oară în româneşte, la Buzău, în 1691, tradusă de Radu şi Ştefan Greceanu. Mult timp a fost folosită ca manual în şcolile teologice din Rusia şi din ţările Române, iar unii ierarhi importanţi ai Bisericii de Răsărit cum sunt Patriarhii Nectarie al Ierusalimului sau Adrian al Moscovei i-au atribuit chiar un caracter inspirat.

III

Sub raport edilitar, acest mare Ierarh a restaurat Catedrala Sfânta Sofia din Kiev şi cele două mănăstiri care depindeau de ea, a reînnoit biserica mare a Lavrei Pecerska, a restaurat din temelie biserica Spasa, ctitorită de Cneazul Vladimir etc.
A instituit vicari şi protopopi pentru a îndruma pe preoţi şi un „consistoriu” pentru a judeca abaterile clerului.
Sub raport cultural a acordat o atenţie deosebită Academiei duhovniceşti din Kiev, corpul profesoral fiind recrutat din membrii Frăţiei Ortodoxe, această şcoală fiind cea mai veche instituţie de învăţământ universitar la slavii ortodocşi.
Deşi departe de plaiurile natale, marele Ierarh al Kievului n-a uitat de poporul român din care a provenit şi l-a ajutat ori de câte ori a fost nevoie. De pildă, el a trimis tipografii la Târgovişte, Câmpulung şi la Govora, iar la Iaşi, pe lângă tipografie a trimis şi patru profesori pentru noua Academie înfiinţată de dreptcredinciosul domn Vasile Lupu, după modelul celei de la Kiev. În 1645 vine la Iaşi şi binecuvintează căsătoria fiicei lui Vasile Lupu, Maria, cu nobilul polonez Ianusz Radziwill.
Pe frontispiciul multora din tipăriturile sale se găseşte stema Movileştilor sau a ţărilor Române, unde domniseră membri ai familiei Movileştilor. El însuşi se intitula „fiu al voievodului ţării Moldovei” sau „fiu de domn moldovean”, ca expresie a dragostei faţă de neamul din care descindea.
A trecut la Domnul în ziua de 22 Decembrie 1646, fiind îngropat în biserica mare a Mănăstirii Pecerska. Întreaga avere a folosit-o pentru restaurarea de biserici, înfiinţarea de şcoli şi întreţinerea lor.
Pentru deosebitele sale merite, Mitropolitul Petru Movilă al Kievului a fost canonizat de Biserica Ortodoxă din Ucraina în luna Decembrie 1996.
în anul 1997 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi-a însuşit această canonizare şi a solicitat Arhiepiscopiei Iaşilor să se ocupe de alcătuirea Slujbei şi pictarea icoanei Sfântului Ierarh Petru Movilă. în anul 2002, acelaşi Sfânt Sinod a hotărât ca ziua de pomenire a Sfântului Ierarh Petru Movilă, în calendarul ortodox român, să fie data de 22 decembrie, ziua trecerii sale la Domnul.
în 13 octombrie 2002, cu prilejul împlinirii a 360 de ani de când s-a ţinut Sinodul de la Iaşi (1642-2002), a fost proclamată solemn canonizarea Sfântului Ierarh Petru Movilă în faţa mulţimilor de pelerini veniţi la hramul Cuvioase Parascheva din România şi de peste hotare. Icoana Sfântului a fost arătată clerului şi poporului în timp ce se cânta troparul său.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

[arhim.ambrozie]

Arhimandrit Benedict
(1775-1850) stareţ şi ziditor al mănăstirii Frumoasa

Cuvânt la viaţa Stareţului Benedict
Arhimandritul Benedict Lascar face parte din pleiada ucenicilor marelui stareţ Sf. Paisie Velicicovschi de la Neamt.

Născut în familia unui preot din ţinutul Sucevei a fost crescut de mic în frica lui Dumnezeu. Din testamentul stareţului aflăm că fratele şi nepotul său de la frate au fost preoţi, fapt care confirmă descendenţa sa dintr-o familie de preoţi. Deşi nu se ştie unde, cunoaştem ca stareţul Benedict a studiat gramatica moldovenească şi cea grecească pâna la intrarea sa în mănăstire, fapt care vorbeşte despre o bună pregătire teologică şi intelectuală de care a avut parte. A intrat în ascultarea marelelui stareţ Paisie la mănăstirea Neamţ care l-a tuns rasofor şi l-a încredinţat arhimandritului Chiril de la m-rea Slatina. Aici părintele Benedict va lua asupra sa jugul cel bun al călugăriei din mâinile duhovnicului său arhimandritul Chiril.

În testamentul sau de mai târziu, el pomeneşte despre un epitrahil şi o cruce cu lanţ de aur, cu şaizeci de „breleanturi” (diamante) pe care le moştenise de la arhimandritul Chiril. Alegerea părintelui Benedict, în anul 1808, pentru slujba de iconom al casei arhiereşti din Iaşi de catre mitropolitul Gavriil Banulescu-Bodoni a fost providenţială pentru că mai apoi, în 1813, îl găsim la mitropolia din Chişinău tot în slujba de iconom.

Din anul 1818 viaţa părintelui se leagă de destinul tinerei mănăstiri Frumuşica, al căreia stareţ va fi vreme de 32 ani, până la sfârşitul vieţii sale. Părintele Benedict găseşte Frumuşica cu 12 fraţi, cu o bisericuţă din lemn şi câteva căsuţe de nuiele în jurul ei, şi o lasă cu o biserică mare din piatră, cu 50 de case cu chilii; împrejmuită cu zid; cu o gospodărie bine aranjată; cu şcoală duhovnicească pentru copiii preoţilor (la care mai apoi a studiat şi sfântul Mitropolit Iosif Naniescu cel Milostiv); şi cu o bogată bibliotecă în care iubea sa-şi petreacă timpul liber de ascultări. O mare parte din cărţi erau aduse de la m-rea Neamţ, iar altele au fost traduse din greacă şi scrise de mâna părintelui şi a ucenicilor săi ieromonahul Luchian şi monahul Anatolie, care i-au fost mereu alături.

Arhimandritul Benedict Lascar a fost un iscusit lucrător al rugăciunii lui Iisus şi, conform tradiţiei paisiene, a organizat la Frumoasa un renumit centru cărturăresc şi a cultivat ucenicilor săi dragostea faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Părintele Benedict a fost un bun conducător şi un apreciat părinte duhovnicesc care a adunat în jurul său peste 50 de monahi. Pentru viaţa sa plină de dăruire slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui, stareţul Benedict a devenit patronul ceresc al mănăstirii Frumoasa, rugăciunile şi ocrotirea căruia se face simţită mereu celor care i-au îndrăgit ctitoria şi-i urmeaza cu dragoste în slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui.

Biografia arhimandritului Benedict Lascar
În lume s-a numit Vasile, de neam moldovean, născut la 7 iulie 1775 în familia preotului Constantin Lascar din satul Horbniceni, ţinutul Sucevei. A studiat gramatica moldovenească şi greacă. A intrat în iscusul monahicesc la manastirea Neamţu în anul 1790. L-a cunoscut pe sfântul stareţ Paisie de către care a fost tuns rasofor la 25 ianuarie 1794.

După moartea cuviosului Paisie, în anul 1799, s-a mutat în mănăstirea Slatina şi tot în acel an, la 19 decembrie a fost calugărit de către stareţul arhimandritul Chiril. La 24 ianuarie 1800 cu binecuvîntarea mitropolitului Iacov Stamati a fost hirotonisit ierodiacon de către PS Grigore al Ieropolisului.

În mănăstirea Slatina s-a aflat pîna în 1808, cînd la 8 august a fost adus la Iaşi şi rânduit în slujba de iconom al casei arhiereşti a Mitropoliei Moldovei. La 20 septembrie 1813, din datoria slujbei l-a urmat pe ÎPS Mitropolit şi Exarh Gavriil Banulescu-Bodonni la Chisinau.

La 7 decembrie 1814 a fost numit iconom al casei arhiereşti din Chişinau.

La 21 noiembrie 1818, în ziua Intrarii Maicii Domnului în biserica, cu binecuvîntarea Mitropolitului Gavriil a fost hirotonisit ieromonah de către PS Dimitrie Sulima, episcopul Benderului şi Achermanului.

La 24 noiembrie 1818, în ziua pomenirii Sf.mmc.Ecaterina si Mercurie a fost hirotesit egumen pentru mănăstirea Frumoasa, prin gramota nr.3545 din 10 decembrie 1818. Deşi numit stareţ, a îndeplinit şe functia de iconom al casei arhiereşti din Chişinau pâna la 4 noiembrie 1821, când a fost eliberat din slujba iconomiei.

La 31 iulie 1822 prin gramota cu nr. 2314 a fost numit exarh (blagocin) al mănăstirilor şi schiturilor din ţinutul Orheiului.

La 26 mai 1825, cu ocazia împlinirii a 50 de ani, a fost distins cavaler al Ordinului „Sfânta Ana” de gradul II.

La 6 aprilie 1841, prin ucazul Sfântului Sinod, a fost hirotesit arhimandrit de către ÎPS Arhiepiscop Dimitrie Sulima. Prin gramota cu n.173 din 8 aprilie 1841, mănăstirea Frumoasa primeşte privelegiul de a fi supusă direct Consistoriului Eparhial fara ca sa se supună vreo dată „privegherii a careva blagocin”.

La 15 decembrie 1848, la vârsta de 73 ani, arhimandritul Benedict a fost eliberat din funcţia de exarh, conform cererii depuse, pe motiv de sănătate. S-a trecut din aceasta viaţă la 7 iulie 1850 în vârstă de 75 ani, neajungând la sfinţirea bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, ctitoria sa, care avea sa fie sfinţită în acel an la 14 august.

Testamentul Arhimandritului Benedict
În lipsa hârtiei gherbovaia s-au scris pe hârtii proastă…

În numile Tatălui, şi a Fiiului, şi a Sfântului Duh, Troiţăi cei de o fiinţă şi nedesparţâtă. Fiindcă sfârşâtul nimarui nu este ştiut, nici îngirilor fără numai lu Dumnezău unuia, apoi şi eu fiind om muritori, neştiindumi ceasul sfârşâtului meu am însămnat întru aceasta în scurt care rog pe urmaşii mei ca mai întăi sa ma ierte de orce le-aş fi greşit ca şi de mine iaraş să fie toţi iertaţi cei ce mi-au făcut bine şi toţi cei ce mi-au făcut rău şi să urmeză cum eu. Însămnez toati veniturile ce le am eu de bani pentru monăstirea Frumuşica cu iscăliturile părinţilor să fie pentru vecinica pomenirea mea dacă mă voi duci din viaţă cum şi toati mărunti lucruri, straie şi argintării să deie bisericii unde eu mă aflu ctitor. Una cruce de pristol cu pietre va ramîne la monăstire. Epitrahilu şi una cruce de la răposatul arhimandrit Chiril duhovnicu sa se deie tot la biserica din Frumuşica, care cruce are lanţul de aur şi cu şaizăci berleanturi şi cu fininturi. Troiţăle ci sînt îmbracate cu argint şi sînt poleite cu aur să dei unui nepot al meu de frate Olixandru spre pomenire şi din cele ce vor voi parinţii vor da din strai şi fratelui meu preotului Gheorghe Lascar din ţinutul Sucevii, sat Horbniceni. Din banii ce se vor afla să dei îndata zăci sărindari pe la mănăstiri câte vreo zăci lei sarindariul, iar ciilalţi lei sa fii pentru grijile mănăstirii. Şi pentru toate aceste ce vor ramâne la casa Maicii Domnului să nu le înstrăineză nimine, iară pe mine nevrednicul sa mă puie în pomelnicul ctitoriei ca unul ce m-am dat cu totul grijii sfintei mănăstiri Frumuşica murind întru această sfîntă monastire.
Şi spre a fi temeinică această diată o am scris si o am iscălit cu mâna mea şi ca sa fie de credinţă am rugat şi pe duhovnicul meu şi alţii parinţi de o au iscălit. Aşa urmeză nesmintit.

Arhimandrit Venedict
Ieromonah Marco
Ieromonahu Luchian
Monah Anatole
Anul 1850 Februarie, 12 Mr. Frumoasa

Mărturia unui monah despre aflarea moaştelor părintelui Benedict
În numele Tatălui şi al Fiului, si al Sfântului Duh. Amin.

Eu, nevrednicul, în anul 1996 am fost martor la o întâmplare care s-a petrecut la mănăstirea Frumoasa în Joia Mare înainte de Sf. Pasti. După slujba de citire a Sfintelor Evanghelii eu împreună cu părintele shiegumen Agathanghel (răposat în anul 1999 la m-rea Rudi) cu care locuiam alături cu chiliile, am mers la odihnă. Pe la ora unu de noapte părintele Agathanghel m-a trezit şi mi-a spus ca i s-a aratat în vis un călugăr batrân, cu plete şi barba albe, mic de statură, gîrbovit, cu toiag în mână şi i-a zis: „Parinte dute şi zi-i stareţului că iată vine Sfînta Înviere şi voi când veţi merge cu podoabele să înconjuraţi bisericuţa mea iară ve-ţi calca peste mormântul meu” şi i-a arătat părintelui Agathanghel locul unde era îngropat. Atunci am mers împreună cu părintele de mi-a arătat şi mie locul, care era în dreptul Altarului puţin spre stânga, sub trotuar. După aceea am mers la stăreţie şi i-am cerut părintelui stareţ sa-mi dea binecuvântare să sap. Era aproape de ora două de noapte. Părintele stareţ mi-a spus ca am ispite şi să merg să fac metanii şi să mă culc. Eu însă eram cuprins de o frică mare si am mers dinnou la părintele Agathanghel si l-am rugat să vină el sa-i spună stareţului despre toate. Părintele Agathanghel mi-a zis că în timp ce eu eram la stareţie şi băteam la uşa stareţului el s-a pus la rugăciune ca nu cumva să fie aceasta o tulburare de la diavol. Şi pe când citea din psalmi a văzut o mână care i-a arătat cu degetul l-a cuvintele din psalmul 32 cu care se începe catisma a cincea: “ Bucurţti-vă drepţilor în Domnul, celor drepţi li se cuvine laudă”. Mergând la stareţie şi spunând toate acestea stareţului am primit binecuvântare pentru deshumare. Am săpat aproapre doua ore şi pe la orele 4 dimineaţă în locul respectiv am dat de un sicriu clădit din lespezi de piatră. După ce am ferit lespezile am aflat osemintele cuviosului, care aveau culoarea lumânării şi un miros plăcut. Sub cap am aflat o cărămidă pe care scria „ 1875 года, июль, 7 дня был раскопан гроб арх. Винидикта”. A venit părintele stareţ şi a făcut litia pentru răposaţi, apoi a pus cinstitul trup într-o mantie şi mi-a spus sa-l îngrop în curtea mănăstirii pe locul unde a fost prima biserică de lemn, ceea ce am şi făcut.

[Teodora]

Date despre viata
SFANTULUI IERARH VARLAAM AL MOLDOVEI

http://89.28.40.75/site/Sf_Ierarh_Varlaam_Moldovei.jpg

Stâlp al Ortodoxiei şi strălucit cărturar

Printre lucrările săvârşite în timpul vieţii sale, poate cea mai remarcabilă rămâne aceea de îndreptare, apărare şi întărire a dreptei credinţe. Păstorind în vremuri tulburi, în timpul otomanilor şi sub presiunea prozelitistă catolică şi calvină, mitropolitul Varlaam a fost, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, un „stâlp al Ortodoxiei“.

Cazania lui Varlaam se numără până astăzi printre cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi româneşti. Mitropolitul sfânt Varlaam rămâne în istorie ca apărător al Ortodoxiei şi piatră de hotar în cultura românească. Pentru râvna sa în apărarea dreptei credinţe, pentru vieţuirea sfântă şi pentru lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român, Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinţilor.


Sfetnicul lui Vasile Lupu


Sfântul Ierarh Varlaam a fost mitropolitul Moldovei între anii 1632 şi 1653, urmându-i mitropolitului Anastasie Crimca. Primii ani de păstorire au fost foarte grei. Schimbările dese de domnitori (între 1631 şi 1634 s-au perindat la domnie Alexandru Iliaş, Miron Barnovschi şi Moise Movilă) nu l-au avantajat pe noul mitropolit. Însă, o dată cu venirea lui Vasile Lupu (1634-1653) în scaunul de domnitor, mitropolitul a găsit sprijinul necesar pentru a consfinţi o serie de realizări unice în istoria Moldovei.

Una dintre primele sale realizări importante ca mitropolit a fost obţinerea unor drepturi pentru preoţi. Astfel, la câteva zile după hirotonia sa, care a avut loc la 23 septembrie 1632, mitropolitul a obţinut de la domnitorul Alexandru Iliaş dreptul preoţilor de a fi judecaţi numai de instanţele bisericeşti, fără amestecul „dregătorilor domneşti“. Măsurile luate în favoarea preoţilor au schimbat mult viaţa acestora şi au contribuit din plin la îmbunătăţirea vieţii parohiilor.

Cu toate că scaunul mitropolitan era la Suceava, mitropolitul Varlaam stătea mai mult la Iaşi, lângă domnitorul Vasile Lupu. În timpul arhipăstoririi sale, Vasile Lupu a zidit la Iaşi binecunoscuta capodoperă a arhitecturii româneşti, Biserica Treisfetitelor, în care evlaviosul mitropolit a aşezat în anul 1641 moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, dăruite lui Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. De asemenea, mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe Vasile Lupu să zidească şi alte mănăstiri şi biserici, pe care apoi bunul păstor al Moldovei le-a sfinţit şi le-a împodobit cu monahi care duceau o aleasă viaţă duhovnicească.


Prima tipografie din Moldova


În 1640, la îndemnul mitropolitului, Vasile Lupu înfiinţa la Iaşi prima şcoală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovniceşti organizată la Kiev de mitropolitul Petru Movilă. Profesorii de la Academia ieşeană au fost aduşi de la Kiev, printre ei fiind şi Sofronie Pociaţki, fost rector al Academiei kievene.

Deşi nu se păstrează prea multe documente ale vremii, se presupune că ar fi fost şi profesori moldoveni la şcoala lui Varlaam. Materiile predate erau cele de la Kiev şi de la Colegiile iezuite din Apus: gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, muzica, geometria, astronomia şi teologia.

În 1646, profesorii ruşi au fost înlocuiţi cu greci, iar limba latină a fost schimbată cu cea greacă. Astfel, până în secolul al XIX-lea, când şcoala a fost desfiinţată, orientarea profesorilor a fost una tradiţionalistă, înlocuind-o pe cea umanistă a profesorilor ruşi. De-a lungul vremii, la Academia lui Varlaam au predat profesori renumiţi, precum Teodor din Trapezunt sau Ieremia Cacavelas.

De asemenea, sprijinit de Vasile Lupu şi de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, ierarhul moldovean a înfiinţat la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi“ prima tipografie din Moldova, al cărei conducător a devenit Sofronie Pociaţki. Deşi la marile mănăstiri ale Moldovei existau importante centre de copiere a manuscriselor, Mitropolia nu avea încă o tipografie, ca în Transilvania, unde, la 1508, Macarie tipărea Liturghierul. Astfel, mitropolitul Varlaam îşi manifestase dorinţa de a înfiinţa o tipografie în Moldova chiar din 1637, când a cerut ajutorul necesar ţarului Rusiei.

La 20 decembrie 1642, avea să iasă de sub tiparul din chiliile Mănăstirii „Sf. Trei Ierarhi“ Scrisoarea de mulţumire a delegaţilor greci la Sinodul de la Iaşi, dinanul 1642. În acelaşi an, a apărut un Catehism slavon, o copie păstrându-se şi astăzi la Sankt Petersburg. Au urmat Cazania, Cele şapte Taine ale Bisericii, Răspunsul la Catehismul calvinesc, Pravila lui Vasile Lupu, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu etc. Cazania sau Carte românească de învăţătură la duminicile de peste an, la praznice împărăteşti şi la sfinţi mari (1643) a fost prima carte românească tipărită în Moldova.


Propus pentru funcţia de patriarh ecumenic


În timpul păstoririi acestui sfânt ierarh cărturar şi misionar, mănăstirile din Moldova au trăit o epocă de mare pace şi dezvoltare duhovnicească. Peste tot a rânduit egumeni luminaţi şi duhovnici buni, făcând astfel să sporească numărul monahilor în viaţă de obşte, şi al sihaştrilor din schituri şi păduri.

În toate mănăstirile funcţionau adevărate şcoli duhovniceşti de caligrafi, traducători, miniaturişti şi zugravi de icoane. Iar „munţii foşneau de pustnici“ în vremea sa.

Legăturile Mitropoliei Moldovei cu alte Biserici au fost întărite în timpul mitropolitului Varlaam. Datorită activităţii, personalităţii, râvnei şi înţelepciunii sale, mitropolitul Varlaam era preţuit atât în ţară, cât şi în străinătate. Ca dovadă a acestei aprecieri poate fi socotită ziua de 1 iulie 1639, când cei 27 de ierarhi, membri ai Sinodului patriarhal din Constantinopol, l-au propus pe mitropolitul Varlaam al Moldovei pentru funcţia de patriarh ecumenic. Acesta este un eveniment unic în istoria Ortodoxiei româneşti.


S-a străduit să cultive pacea


În timpul vieţii sale, mitropolitul Varlaam s-a străduit să cultive pacea între persoane, între Biserici, între popoare. Fiind apărător al dreptei credinţe şi al unităţii Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului ortodox de la Iaşi din anul 1642, care a îndreptat şi a aprobat „Mărturisirea de credinţă“ a mitropolitului Petru Movilă. Cu prilejul Sinodului de la Iaşi, mitropolitul Varlaam a reuşit să stopeze tensiunile care existau în vremea sa între teologii greci - observatori exigenţi ai Tradiţiei - şi cei ruteni - care, din cauza vecinătăţilor geografice, au suferit unele influenţe catolice - şi să realizeze o viziune teologică unitară.

De asemenea, a reuşit să-i împace pe domnitorii români, Vasile Lupu al Moldovei şi Matei Basarab al Ţării Româneşti, care provocaseră lupte între fiii aceluiaşi neam. În semn de pace, a reuşit să-i determine pe aceştia ca, fiecare în ţara celuilalt, să construiască biserică lui Hristos. Astfel, Matei Basarab a ctitorit biserica de la Soveja, judeţul Vrancea, iar Vasile Lupu a reconstruit din temelie Biserica Stelea din Târgovişte.


Prietenia dintre sfinţi


Pe mitropolitul Varlaam îl găsim în preajma unor oameni mari şi luminaţi, însă în mod deosebit îl întâlnim în preajma sfinţilor. A fost prieten cu Sfântul Ierarh Petru Movilă, pe care se presupune că el l-ar fi hirotonit mitropolit al Kievului la 1633 şi împreună cu care a săvârşit, în 1645, cununia fiicei lui Vasile Lupu în Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Iaşi. Ajunşi mitropoliţi la Kiev, respectiv la Iaşi, cei doi au continuat colaborarea, Petru Movilă trimiţând la Iaşi profesori, tipografi, material tipografic şi matriţe pentru tipografia lui Varlaam.

De asemenea, i-a fost alături sufleteşte, apărându-i cinstea, Sfântului Ierarh mărturisitor Ilie Iorest al Transilvaniei, în 1645, după ce acesta fusese înlăturat din scaun. Împreună cu episcopii din Moldova, Varlaam a semnat o scrisoare de recomandare pentru mitropolitul Ilie Iorest, pe care, de altfel, tot el îl propusese pentru demnitatea de mitropolit al Transilvaniei, întrucât el cunoştea foarte bine problemele românilor ortodocşi de aici, ştiind că este nevoie de un ierarh statornic apărător al Ortodoxiei. Scrisoarea de la 1645 era adresată ţarului Rusiei şi, prin ea, mitropolitul Varlaam adresa rugămintea ca Ilie Iorest să fie primit în Rusia.

În decembrie 1628-ianuarie 1629, a purtat pe braţele sale de la Suceava la Moscova moaştele Sfântului Mucenic Iacob Persul, oferite de evlaviosul domnitor Miron Barnovschi ţarului Rusiei. În timpul pelerinajului la Lavra Pecerska în 1628, a comandat meşterilor moscoviţi icoane ale sfinţilor dragi lui: Gheorghe, purtătorul de biruinţă, şi Ioan cel Nou, precum şi ale Sfinţilor Mucenici Procopie şi Mercurie. Aceste icoane aveau să împodobească mănăstirile lui Miron Barnovschi, de la Dragomirna, Bârnova şi de la Iaşi.

Tot atunci a cerut îngăduinţă pentru solii moldoveni să copieze vieţile sfinţilor aflaţi la Moscova. În 1641 a coborât până la Galaţi pentru a întâmpina moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, pe care le-a însoţit până la Iaşi. Pe frontispiciul Cazaniei sale din 1643 a imprimat chipurile sfinţilor ocrotitori ai Moldovei, Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava şi Sfânta Cuvioasă Parascheva. De asemenea, În „Răspunsul la Catehismul calvinesc“, cele mai dezvoltate teme sunt cele despre cinstirea sfinţilor şi despre sfintele lor icoane.


Nici regimul comunist n-a putut nega meritele sale culturale


După ce Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc în anul 1653, mitropolitul Varlaam s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Secu, trăind încă patru ani în smerenie, rugăciune şi sfinţenie. A plecat la Domnul spre sfârşitul anului 1657, lăsând toată agoniseala din timpul vieţii sale Mănăstirii Secu. A fost înhumat lângă zidul de miazăzi al mănăstirii, în mormântul pe care şi l-a pregătit el însuşi încă de la 1641.

Deşi de la moartea sa au trecut 351 de ani, mitropolitul sfânt Varlaam rămâne o figură marcantă în istoria Bisericii şi a culturii româneşti. Nici ostilităţile ateiste faţă de Biserică n-au putut împiedica recunoştinţa poporului român faţă de meritele sale culturale. Ba chiar şi în perioada comunistă, manualele şcolare îl menţionau pentru contribuţia la dezvoltarea limbii române.


Cazania, „un dar făcut limbii româneşti“


Ideea de a tipări o carte de învăţătură pentru popor s-a născut încă din 1629, când Varlaam pregătise deja manuscrisul, împreună cu medelnicerul Pavel Ureche. Cazania, cu titlul complet Carte românească de învăţătură la duminicile de peste an, la praznicele împărăteşti şi la sfinţii mari este o capodoperă a limbii române. Într-o „Predoslovie“, intitulată „Cuvânt împreună către toată seminţia românească“, domnitorul Vasile Lupu, „domn a toată Ţara Moldovei“, a arătat că „face acest dar limbii româneşti, fiind carte de învăţătură pre limba românească“.

Inspirată din mai multe surse, principală fiind Comoara lui Damaschin Studitul, Cazania are două părţi: prima conţine 54 de „învăţături“ la perioada Triodului, a Penticostarului şi la 32 de duminici de după Rusalii, iar a doua 21 de „cazanii“ la praznicele împărăteşti şi sfinţi mai mari. Lucrarea a fost retipărită de-a lungul vremii, păstrând cea mai mare parte a lucrării iniţiale, care purta pecetea personalităţii autorului.

Deşi, aparent, este o carte de predici, Cazania mitropolitului Varlaam este o lucrare menită să apere Ortodoxia. Subliniază rolul tradiţiei bisericeşti, apărând cinstirea Maicii Domnului, a Sfinţilor şi a Sfintei Cruci. Adresată întregii seminţii româneşti, Cazania a fost pentru vreme îndelungată mijloc excepţional de cultivare a unităţii naţionale, a limbii române şi a credinţei strămoşeşti. Caracterul ei misionar este dovedit de faptul că astăzi cele mai numeroase exemplare se găsesc în Transilvania, aflată, pe atunci, sub presiunea prozelitismului eterodox.


Un pas în formarea limbii române literare


Se susţine în genere că limba Cazaniei lui Varlaam este limba populară, pe care el a deprins-o în copilărie. În textul său, cuvintele şi expresiile slave se întâlnesc rar, la distanţe mari. Limba Cazaniei lui este limba românească scrisă, aşa cum fusese statornicită prin tipăriturile coresiene, care circulau, pe vremea sa, în Iaşi. Străduinţa Sfântului Varlaam de a renunţa la unele moldovenisme dovedeşte munca lui de a-şi însuşi din tipăriturile coresiene formele munteneşti, care, de fapt, păstraseră mai bine fonetismul latin al limbii române.

Dar, tocmai aici stă marele său merit: scriind pentru întreaga „seminţie românească“, având simţ pentru limba literară în devenire, nu a rupt unitatea spirituală a neamului şi nu s-a abătut de la tradiţia stabilită cu o jumătate de veac înaintea lui de Coresi. Astfel, munca lui de traducător reprezintă, în procesul de formare a limbii noastre literare, un mare pas înainte, curăţind-o de slavonisme şi apropiind-o de limba vie. Cazania lui Varlaam se numără până astăzi printre cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi româneşti.


Mare teolog şi zelos misionar


Printre lucrările săvârşite în timpul vieţii sale, poate cea mai remarcabilă rămâne aceea de îndreptare, apărare şi întărire a dreptei credinţe. Păstorind în vremuri tulburi, în timpul otomanilor şi sub presiunea prozelitistă a Catolicismului şi Calvinismului, mitropolitul Varlaam a fost, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, un „stâlp al Ortodoxiei“.

În 1640, în satul Prisaca de lângă Alba Iulia de astăzi se tipărea un catehism calvinesc, răspândit uşor în popor. De asemenea, în Moldova, apoi în Muntenia, începută sub Petru Cercel şi continuând sub Movileşti, s-a intensificat propaganda catolică. În faţa acestor provocări, pericole reale pentru credinţa străbună, mitropolitul Varlaam a luminat sufletele credincioşilor români, ţinându-i uniţi în corabia Ortodoxiei. „Sf. Ier. Varlaam, mitropolitul Moldovei, trebuie privit nu numai ca un mare om de cultură, ceea ce a fost, şi ca un ierarh important, ci şi ca un mare teolog şi zelos misionar.

Ceea ce cred că este extrem de important de subliniat în cazul lui este faptul că, deşi a păstorit în Moldova, unde viaţa bisericească era într-o stare înfloritoare, el şi-a orientat întreaga activitate, mai cu seamă cea teologico-cărturărească, către românii din Transilvania, în mod deosebit, pentru că în vremea respectivă, Biserica ortodoxă din Transilvania se confrunta cu un accentuat prozelitism de nuanţă calvină. E adevărat că suntem şi la scurtă vreme de la apariţia Protestantismului în general, ceea ce a favorizat, să spunem, dimensiunea acestei acţiuni, care a cunoscut accente foarte intense şi chiar virulente, de multe ori.

Şi pentru că Varlaam cunoştea foarte bine situaţia românilor din Transilvania, între Moldova şi Transilvania fiind o permanentă legătură, aş sublinia în mod deosebit legătura în ceea ce priveşte mai cu seamă dimensiunea monahală, mitropolitul devenind un apărător al Ortodoxiei din această ţară.

Lucrările sale au, pe de o parte, o componentă literară incontenstabilă, el având o contribuţie uriaşă în procesul de introducere a limbii române, dar au şi această componentă foarte importantă de apărare a Ortodoxiei“, ne explică prodecanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi, pr. dr. Ion Vicovan (foto), conferenţiar în cadrul aceleaşi facultăţi, disciplina „Istoria Bisericii Ortodoxe Române“.


O necesitate pentru românii din Transilvania


„Cazania“, „Cele şapte taine ale Bisericii“ sau „Răspuns la Catehismul calvinesc“, cele trei opere teologice importante ale mitropolitului Varlaam, au avut cea mai largă circulaţie în Transilvania. „Era nevoie de o carte românească de învăţătură, pentru că, între altele, atât catolicii, mai întâi, şi mai apoi calvinii, în încercarea de a atrage pe românii ortodocşi la confesiunea lor, au tipărit tot felul de cărţi de învăţătură.

Or, românii nu aveau o Carte care să-i înveţe despre credinţa proprie, ca astfel să se poată apăra în faţa atacurilor de o altă confesiune. Iar această carte a fost tipărită, cred, în mod deosebit pentru românii din Transilvania. Dacă în Moldova şi în Ţara Românească, ea avea o contribuţie teologică, poate mai mult literară, acolo avea o necesitate mai mult doctrinară. Deci, era mai mult o carte de instruire, de învăţare, de catehizare. Şi a fost importantă nu numai atunci. Ea este întâlnită ca retipărită în anul 1699, deci într-o perioadă iarăşi critică pentru Biserica Ortodoxă din Transilvania, când se confrunta cu prozelitismul catolic, când se încerca crearea Bisericii Greco-Catolice“, continuă părintele Vicovan.

Lucrarea „Cele şapte taine ale Bisericii“ expunea învăţătura Bisericii Ortodoxe despre tainele ei, cu întrebări şi răspunsuri pe bază de învăţătură biblică, pe temeiuri canonice. De asemenea, „Răspunsul la Catehismul calvinesc“ a fost realizat pe baza aceleaşi metode pe care o folosiseră calvinii la întocmirea catehismului lor. „După cum se cunoaşte, el a găsit această carte cumva întâmplător în biblioteca lui Udrişte Năsturel, pe care citind-o a constat că este, şi a rămas expresia, «plină de otravă de moarte sufletească».

Astfel, el şi-a dat seama că este o carte la care trebuie să răspundă numaidecât. Constatăm încă o dată zelul lui misionar. El n-a fost solicitat să scrie această carte, ci s-a oferit. Cunoscând dificultăţile cu care se confrunta Biserica ortodoxă din Transilvania, a considerat că este de datoria lui să ia atitudine, el având şi un context cu totul favorabil de tipărire, spre deosebire de Transilvania, unde Biserica nu era susţinută de principe, care era calvin. Alcătuind această lucrare, el răspunde la «Catehismul calvinesc» cu argumente exclusiv biblice“, a subliniat părintele prodecan.

[Fairness]

Cuviosul Antipa Atonitul de la Calapodeşti - Moldova

http://89.28.40.75/site/Sf_Antipa.jpg

Pe Cuviosul Antipa, mare trăitor duhovnicesc şi călugăr sfînt, l-a odrăslit pămîntul Moldovei în veacul al XIX-lea. Acest ostaş al lui Hristos, numit din botez Alexandru Luchian, s-a născut în anul 1816 într-o familie de ţărani credincioşi din satul Calapodeşti - Bacău. La vîrsta de 20 de ani a fost călăuzit de Duhul Sfînt să intre în nevoinţa călugărească.

Mai întîi s-a ostenit doi ani de zile (1836-1837) în obştea Mînăstirii Căldăruşani. Apoi s-a dus la Muntele Athos şi s-a stabilit în schitul românesc Lacu, unde se nevoiau peste 80 de sihaştri români. Aici a deprins meşteşugul nevoinţei duhovniceşţi de la cei mai aleşi călugări atoniţi, ajungînd vestit în schit pentru postul şi osteneala lui. Tot aici a primit tunderea în monahism şi s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor şi al neîncetatei rugăciuni.

După aproape cinsprezece ani de sihăstrie în schitul Lacu, bunul nevoitor a trăit încă patru ani de zile în Mînăstirea Esfigmenu. Aici primeşte marele şi îngerescul chip al schimniciei sub numele de Antipa şi este hirotonit diacon. Astfel, înmulţind ostenelile şi privegherile de toată noaptea, Cuviosul Antipa era cinstit în tot muntele ca mare sihastru şi lucrător al rugăciunii lui Iisus. Se învrednicise încă şi de darurile vindecării bolilor şi al înainte-vederii.

Iubind mai mult singurătatea şi smerenia decît cinstea şi lauda, în anul 1860 Cuviosul Antipa a părăsit Muntele Athos şi s-a reîntors în Moldova, la mînăstirile din preajma Iaşilor. Dar văzîndu-se împresurat de mulţi credincioşi, căci numele lui se vestise în toată ţara, după trei ani a plecat să se închine la moaştele cuvioşilor părinţi de la Pecersca. Apoi a ajuns la mînăstirile din nord, uimind pe toţi cu sfinţenia vieţii lui. De aici, auzind de vestita Mînăstire ortodoxă Valaam, aflată pe o insulă din lacul Ladoga, aproape de hotarele Careliei (Finlanda), Cuviosul Antipa, iubind fericita linişte şi înstăinare, în anul 1865 s-a aşezat în această mînăstire. Aici trăiau călugări foarte sporiţi, lucrători neîntrecuţi şi dascăli iscusiţi ai rugăciunii lui Iisus.

În Mînăstirea Valaam s-a nevoit Cuviosul Antipa încă 17 ani de zile, învrednicindu-se de darul preoţiei şi "arătînd fapte minunate de trăire duhovnicească, în post, în rugăciune şi în desăvîrşită sărăcie". Cea mai mare nevoinţă a lui era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care neîncetat slăvea pe Dumnezeu, izgonea gîndurile cele necurate şi gusta din bucuriile cele negrăite ale Duhului Sfînt. La aceasta adăuga post îndelungat, privegheri de toată noaptea, lacrimi, metanii şi alte neştiute osteneli duhovniceşti. Săvîrşea încă adesea dumnezeiasca Liturghie şi se ruga mult pentru lume şi pentru ţara în care s-a născut.

Pentru o petrecere aleasă ca aceasta, Cuviosul ieroschimonah Antipa Luchian dobîndise de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi al înaintevederii. Căci cunoştea gîndurile cele ascunse ale oamenilor şi pe mulţi îi povăţuia pe calea mîntuirii. Era de ase-menea şi un mare părinte duhovnicesc şi dascăl iscusit al rugăciunii inimii. Pentru aceea numele lui ajunsese cunoscut atît în Carelia cît şi în Rusia de nord, încît mulţi monahi şi credincioşi iubitori de Dumnezeu îl căutau şi îi urmau învăţăturile. Avea şi în Mînăstirea Valaam cîţiva ucenici aleşi, dintre care cel mai sporit era ieroschimonahul Pimen, bărbat cuvios şi foarte învăţat.

După o nevoinţă binecuvîntată ca aceasta, Cuviosul Antipa Atonitul şi-a dat sufletul cu pace în braţele Mîntuitorului Hristos, la 10 ianuarie 1882, şi a fost înmormîntat în gropniţa Mînăstirii Valaam. Este singurul călugăr român care s-a nevoit în această vestită mînăstire isihastă din nordul Europei.

În anul 1883, văzînd părinţii Mînăstirii Valaam că ieroschi-monahul Antipa Luchian este venerat de ucenici şi de credincioşi ca sfînt, au rînduit să i se scrie viaţa pe scurt spre lauda lui Dumnezeu şi folosul sufletesc. Astfel, ieroschimonahul Pimen, ucenicul său de chilie, scrie în acelaşi an nevoinţa părintelui său duhovnicesc, intitulată "Vrednicia de pomenire viaţă a ieroschimonahului Antipa".

Viaţa Cuviosului Antipa a fost tipărită la Petersburg de două ori, în anii 1883 şi 1893, răspîndindu-se atît în Rusia şi Finlanda, cît şi în Muntele Athos. Iar canonizarea şi trecerea în rîndul sfinţilor a fost făcută în Muntele Athos, în anul 1906, după 24 de ani de la mutarea sa din viaţă. În Mineiul pe ianuarie, în zece zile, tipărit în limba rusă la Mînăstirea Pantelimon din Athos, la pagina 46 figurează şi "Cuviosul ieroschimonah Antipa Atonitul ", cu viaţa sa pe scurt. Numele său este cinstit mai ales în mînăstirile din Sfîntul Munte, fiind singurul călugăr atonit român trecut în rîndul sfinţilor şi numărat printre cei din urmă cuvioşi părinţi ai Atonului (Pr. Prof. Liviu Stan, op. cit., p. 73-75).

Aşa s-a nevoit şi s-a săvîrşit în chip plăcut lui Dumnezeu, departe de ţară, un mare cuvios român, dascăl al liniştii şi al neîncetatei rugăciuni, cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.