În deşert se tulbură tot muritorul!

Adaugat la Noiembrie 22, 2011 de Victor
Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Ioan Gura de Aur

Vino, creştine, să cântăm versul de psalm al alăutei lui David şi împreună cu el să facem cunoscută nimicnicia celor omeneşti: “In deşert se tulbură tot muritorul”.

Se tulbură, dar la sfîrşit va pieri. Se tulbură, dar mai înainte de a se aşeza este înghiţit. Ca focul se aprinde, dar ca trestia se preface în cenuşă. Ca vîrtejul de vînt se înalţă, dar ca praful piere. Ca flacăra focului se aprinde, dar ca fumul se împrăştie. Ca floarea se împodobeşte, dar ca iarba se usucă. Ca norul se răspîndeşte, dar ca picătura de ploaie se împuţinează.
Continuare…

“Oamenii-fluturi”, abandonati de sistem

Adaugat la Noiembrie 14, 2011 de Victor
Categoria: Articole, Binefacere

De-a lungul secolelor oamenii au invatat sa lupte cu diferite maladii, uneori invingindu-le, alteori “Ԡfiind invinsi. Boala fluturasului rasuna blind, insa suferintele pe care le provoaca sunt foarte dureroase. Este o maladie incurabila, de aceea sistemul medical din Moldova nu face fata acestor suferinte.

In medicina este numita epidermoliza buloasa. Este o maladie genetica, careia in popor i se zice “boala fluturasului”, deoarece bolnavul are pielea atit de sensibila precum aripile unui fluture, care se fring foarte usor.
Continuare…

Nu te mania

Adaugat la Noiembrie 10, 2011 de Victor
Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Dimitrie al Rostovului

“Oricine se va mania pe fratele sau va fi vrednic de osanda.” (Matei 5, 22)

Nu te mania pe nimeni, chiar daca cineva te-a jignit foarte tare, “caci mania omului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1, 20); “Soarele sa nu apuna peste mania voastra… Orice amaraciune si suparare, si manie, si izbucnire, si defaimare sa piara de la voi, impreuna cu orice rautate. Ci fiti bun intre voi si milostivi, iertand unul altuia, precum si Dumnezeu v-a iertat voua in Hristos” (Efeseni 4, 26, 31-32).
Continuare…

Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie, izvorîtorul de mir şi făcătorul de minuni, din Tesalonic

Adaugat la Noiembrie 8, 2011 de Victor
Categoria: Articole, Viețile Sfinților

Sfîntul şi marele mucenic Dimitrie s-a născut în cetatea Solun (Tesalonic), din părinţi de neam bun şi dreptcredincioşi. Tatăl lui era voievod în cetatea Solunului, crezînd în taină în Domnul nostru Iisus Hristos şi slujind Lui. Dar nu îndrăznea să mărturisească preasfînt numele Lui, căci atunci era mare prigoană asupra creştinilor din partea păgînilor împăraţi. Temîndu-se de groaznica prigonire a nelegiuiţilor, ţinea ascuns în sine mărgăritarul cel de mult preţ al credinţei lui Hristos. El avea în palatul său o cămară ascunsă de rugăciune, în care erau două sfinte icoane, împodobite cu aur şi cu pietre scumpe: una a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a întrupat, iar alta a Preasfintei Sale Maici, Fecioara Maria, înaintea cărora întotdeauna aprindea candela şi aducea tămîie şi se ruga împreună cu soţia sa cea de o credinţă, adevăratului Dumnezeu, Cel ce locuieşte întru cei de sus, Fiului Său Unul născut şi Fecioarei Maria cea preanevinovată. Asemenea era şi milostiv către săraci şi aducea mari faceri de bine celor care le trebuiau. Dar nu aveau fii, şi pentru aceasta erau în mare mîhnire şi se rugau lui Dumnezeu cu tot dinadinsul, ca să le dea moştenitori casei lor.

După multă vreme au fost auziţi, pentru că, aducîndu-şi aminte Cel Preaînalt de rugăciunile şi de milosteniile lor, le-a dat lor un fiu; pe acest sfînt şi vrednic de fericire Dimitrie, la a cărui naştere s-a veselit tot Solunul împreună cu voievodul lor, care a dat la toată cetatea, dar mai ales săracilor, un mare ospăţ, mulţumind lui Dumnezeu pentru acest mare dar. Continuare…

Cuviosul Părintele nostru Ioan de la Rila

Adaugat la Noiembrie 1, 2011 de Victor
Categoria: Articole, Viețile Sfinților

Sfîntul cuvios părintele nostru Ioan, cel mare între postnici, era din hotarele slăvitei cetăţi Sredsca, din satul care se numea Scrina, în vremea împărăţiei iubitorului de Hristos, Petru, împăratul romîno-bulgar, şi al împăratului grecesc Constantin Diogen, avînd părinţi dreptcredincioşi. După încetarea din viaţă a părinţilor săi, toate cele rămase le-a împărţit la săraci, căci din tinereţe a iubit pe Dumnezeu şi, luînd chip monahicesc, a ieşit din ţarina sa, neavînd pe trupul său decît o haină de piele. Suindu-se într-un munte înalt şi pustiu, se nevoia acolo cu viaţă îmbunătăţită, hrănindu-se cu buruieni sălbatice. După puţină vreme, din îndemnare diavolească, au năpădit noaptea asupra lui tîlharii şi, bătîndu-l foarte mult, l-au izgonit de acolo. Iar Ioan, plecînd din muntele acela, s-a sălăşluit în pustiul Rilei şi, intrînd într-un copac scorburos, petrecea în post, în rugăciune şi în lacrimi, rugîndu-se lui Dumnezeu neîncetat. În acel loc a locuit şaizeci de ani, hrănindu-se numai cu buruieni. Faţă omenească n-a văzut, ci numai fiare sălbatice.

Văzînd Dumnezeu marea răbdare a lui Ioan, a poruncit ca în acel loc să crească mazăre şi cu aceasta s-a hrănit fericitul mulţi ani. Apoi, nişte păstori, văzîndu-l, au spus despre dînsul altor oameni şi au început oamenii a veni la dînsul, aducîndu-şi bolnavii lor şi cîştigînd sănătate cu sfintele lui rugăciuni. Continuare…

Sfinte şapte muceniţe fecioare, Tecusa, Alexandra, Polactia, Claudia, Eufrosina, Atanasia şi Matroana

Adaugat la Noiembrie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

În această zi se mai face şi pomenirea sfintelor şapte muceniţe fecioare, Tecusa, Alexandra, Polactia, Claudia, Eufrosina, Atanasia şi Matroana, care s-au nevoit într-un sat aproape de Corint în curăţenie desăvîrşită. Cînd Sfîntul Mucenic Alexandru a fost ucis cu sabia şi aruncat în rîu, aceste sfinte fecioare, privind în acel loc, plîngeau. Pe acestea văzîndu-le ostaşii şi cunoscînd că sînt creştine, le-au prins şi le-au dus la ighemon. Şi, fiind silite la închinarea de idoli, nu s-au supus. Deci, întîi au fost date la o casă de desfrînare, dar cu puterea lui Dumnezeu fiind păzite, au rămas curate. Apoi, legîndu-le pietre de grumaz, au fost înecate într-un iezer. Iar sfintele lor trupuri le-a scos noaptea un om, numit Teodot şi le-a îngropat.

Tot în această zi, Sfîntul Gherman, Arhiepiscopul Kazanului.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Luca, economul Pecerskăi.

Tot în această zi, Cuvioase Muceniţe Nina şi Serafima.

Sfinţii Mucenici Galaction şi Epistimia

Adaugat la Noiembrie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

În cetatea Emesiei, din Fenicia, era un om de neam bun, slăvit şi bogat, cu numele Clitofon, care avea femeie pe Levchipia, fiică a lui Memnont ighemonul, şi care era stearpă. De aceea era foarte mîhnită de vreme ce bărbatul său o ocăra, iar uneori răbda de la dînsul ocări şi bătăi, pentru că n-avea copii. Amîndoi erau necredincioşi, ţinîndu-se de credinţa cea elinească, fiind foarte sîrguitori către templul Artemidei.

În acea vreme stăpînea cetatea un oarecare Secund, de neam sirian, care era nemilostiv şi foarte cumplit cu cei care credeau în Domnul nostru Iisus Hristos, pentru care, aflînd multe feluri de unelte de moarte, le-a pus în mijlocul cetăţii spre înfricoşarea creştinilor. De aceea mulţi din cei credincioşi, temîndu-se de chinurile cele crude, se ascundeau; iar alţii, cu îndrăzneală mărturisind pe Hristos, singuri se predau în mîinile chinuitorilor şi mureau pentru numele Domnului.

Acolo era un călugăr cu numele Onufrie. Acela, ca să nu fie cunoscut cum că este creştin, şi-a acoperit chipul călugăresc cu nişte haine zdrenţăroase şi, umblînd din loc în loc şi din casă în casă, ca un sărac, cerea cîte o bucăţică de pîine. Iar pe unde putea, învăţa sfînta credinţă şi întorcea sufletele omeneşti către Dumnezeu.

Aşa umblînd, a venit şi la casa lui Clitofon şi, stînd la poartă, a început a cere pîine. Iar Levchipia, femeia lui Clitofon, văzîndu-l îmbrăcat în haine zdrenţăroase şi cerînd pîine, a trimis o slujnică să închidă poarta înaintea lui, fiindcă atunci era mînioasă, căci o bătuse bărbatul în acea zi pentru nerodirea sa. Iar călugărul a mai aşteptat puţin, după cum este obiceiul săracilor; şi stînd la poartă cerea. Apoi, după puţin timp milostivindu-se, Levchipia a poruncit să vină bătrînul acela în ogradă şi l-a dus în casa sa dîndu-i cele de trebuinţă.

Bătrînul, luînd milostenie, a văzut pe Levchipia suspinînd din inimă şi a zis către dînsa: “Ce întristare ai, doamna mea, de oftezi aşa, din toată inima?” Iar ea a zis către dînsul: “Sînt fără de fii, bătrîne; pentru aceea sînt necăjită şi prigonită de bărbatul meu. Mult aur am împărţit la doctori şi vrăjitori, ca să-mi ajute şi să-mi dezlege nerodirea mea, dar nu am avut nici un folos de la dînşii, ci în mai mare mîhnire sînt”. Iar batrînul a întrebat-o: “Cărui Dumnezeu slujeşti?” Iar ea i-a răspuns: “Slujesc zeiţei celei mari, Artemida”.

Bătrînul a zis: “Pentru aceea eşti stearpă, pentru că nu nădăjduieşti spre Dumnezeu, Care poate să dea rod pîntecelui tău”. Apoi ea l-a întrebat: “Spre care Dumnezeu voi nădăjdui ca să-mi dea acel dar şi să pot fi maică de fii?” Iar bătrînul i-a răspuns: “Nădăjduieşte spre adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, şi crede în El şi în Părintele Lui Cel fără de început şi în Sfîntul Cel de o fiinţă şi de viaţă făcătorul Duh”. Dar ea a zis: “Despre acel Dumnezeu îmi spui, pe care Îl cinstesc galileenii?” El a zis: “Despre Acela îţi vorbesc, căci El a făcut cerul, a întemeiat pămîntul, a zidit pe om şi toată suflarea”.

Levchipia a zis: “Mă tem, omule, de boierul Secund, ca nu cumva să fie înştiinţat şi să mă omoare, precum a ucis şi pe mulţi alţii; căci pe toţi cei ce cred într-acel Dumnezeu, de care îmi povesteşti tu, îi omoară cu nemilostivire”. Iar bătrînul a zis: “Dacă te temi de stăpînitor, apoi, în taină crezînd, poţi să slujeşti Sfintei Treimi. Şi eu, temîndu-mă de îngrozirile chinuitorului, în taină slujesc Dumnezeului meu şi nădăjduiesc că mă voi mîntui cu darul Lui. Că iată, precum mă vezi, sînt creştin, monah şi preot. Dar mi-am schimbat portul ca să nu fiu cunoscut. Deci, sînt socotit de toţi ca unul dintre mirenii cei săraci, dar de fapt sînt monah şi rob al lui Hristos; aşa şi tu poţi să-i slujeşti lui Hristos în taină, şi nu te vei păgubi de mîntuirea ta”.

Ea a zis: “Părinte, dacă voi primi eu credinţa aceasta, iar bărbatul meu va petrece în necredinţă, apoi nu va fi credinţa mea deşartă şi fără de nădejde pentru bărbatul meu cel necredincios?” Răspuns-a bătrînul: “Primeşte numai tu pecetea lui Hristos, Care este Sfîntul Botez, şi crede fără îndoială în Dumnezeul cel adevărat şi, dacă vei petrece bine în credinţă, apoi te vei mîntui şi tu, şi bărbatul tău. Căci zic scripturile noastre că se sfinţeşte bărbatul cel necredincios prin femeia credincioasă.

Cu aceste cuvinte întărind sfîntul bătrîn pe femeie, ea a zis către dînsul: “Părinte, poţi să-mi dai Sfîntul Botez?” Iar el a răspuns: “Numai apă să fie, căci chiar acum este vremea!” Iar ea, poruncind slugilor sale să nu spună nimănui, le-a zis să umple o cadă cu apă, şi aşa fericitul Onufrie a botezat pe Levchipia în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, şi a învăţat-o tainele creştinătăţii şi toate poruncile. Iar cînd a vrut să plece bătrînul, l-a rugat cea nou botezată să n-o uite, ci adeseori să o cerceteze şi să o înveţe buna credinţă şi rugăciunea.

Ducîndu-se bătrînul de la dînsa, ea s-a prefăcut a fi bolnavă, pentru ca să nu se atingă de dînsa bărbatul ei opt zile. Şi cu astfel de socoteală a păzit curat darul Preasfîntului Duh cel luat prin Sfîntul Botez. Iar după împlinirea celor opt zile, a văzut în vedenie pe Domnul nostru Iisus Hristos pironit pe Cruce şi i se păru cum că ea cade la picioarele Lui şi că aude din preacurata Lui gură nişte cuvinte mîngîietoare, făgăduindu-i că îi va dezlega nerodirea şi-i va da un fiu care va fi următor patimilor Lui, şi părtaş împărăţiei Lui.

După vedenia aceea, Levchipia s-a umplut de mare mîngîiere duhovnicească şi de dragoste către Dumnezeu; iar de atunci nu s-a mai dus de la dînsa pomenirea patimilor Domnului, ci totdeauna cu mintea sa, lua aminte spre Hristos Cel răstignit şi i se părea că-L vede stînd înaintea ei. Apoi degrabă a zămislit în pîntece, de care lucru fiind înştiinţat bărbatul ei, s-a bucurat foarte şi a zis către dînsa: “Acum cunosc că bine ai plăcut zeilor, căci ţi-a dat rod pîntecelui. Deci să mergem şi să le ducem lor jertfă!” Iar ea, oftînd, a zis bărbatului său: “Nu acei zei, către care tu mă chemi, mi-au dat darul acesta, ci alt Dumnezeu, Care mi s-a arătat în vis mai înainte de zămislire şi pe Care L-am văzut, avînd palmele Sale pironite pe Cruce; Acela mi-a făcut mie acest dar. Şi dacă voieşti, domnul meu, apoi Aceluia să-i aducem jertfă de laudă!”

El i-a zis: “Acel Dumnezeu pe Care tu L-ai văzut este Dumnezeul galileenilor, despre Care am auzit de la mulţi că a fost răstignit pe lemn şi face minuni mari”. Deci, a zis către dînsul femeia: “Pentru ce să nu credem Aceluia, dacă El este tare, puternic şi milostiv către noi? Căci a împlinit dorinţa inimii noastre şi a dezlegat nerodirea mea”. Bărbatul a răspuns: “Au n-ai auzit de mînia voievodului care, fără de milă, chinuieşte şi omoară pe cei ce cred în Cel răstignit?” Iar femeia a zis: “Dar noi în taină vom crede într-Însul şi vom sluji Lui, dacă nu va fi cu putinţă pe faţă; şi aşa vom îndrepta bine viaţa noastră”.

Soţul Levchipiei a zis: “Este cineva să ne înveţe pe noi credinţa aceea şi să ne povăţuiască în ce chip să slujim acelui Dumnezeu bun, Care ţi S-a arătat în vis şi de la Care ai primit darul de zămislire?” Ea, văzînd pe bărbatul său plecîndu-se spre buna credinţă, i-a spus toate cele ce i s-au întîmplat şi cum că este creştină şi că credinţa a învăţat-o în taină de la un călugăr. Iar bărbatul, auzind acestea, s-a bucurat atît de mult, încît dorea şi el Botezul. Iar cînd a venit fericitul Onufrie în casa lor, ca să cerceteze pe cea nou botezată, ea i l-a arătat pe bărbatul său. Astfel, şi Clitofon a fost botezat de acel sfînt bătrîn. Şi vieţuiau aceşti de curînd luminaţi în toată buna credinţă şi curăţenie, slujind Domnului în ascuns.

Cînd a venit vremea, femeia a născut un băiat şi, chemînd pe bătrînul cel mai sus pomenit, părintele şi învăţătorul său duhovnicesc, a botezat pruncul punîndu-i numele Galaction. Iar sfîntul bătrîn a proorocit pentru dînsul, zicînd: “Acest prunc va urî viaţa aceasta pămîntească şi o va dori pe cea cerească”.

Făcîndu-se pruncul mare, părinţii l-au dat la învăţătura cărţii şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, a învăţat degrabă facerea de stihuri, s-a deprins cu frumoasa vorbire retoricească, a cunoscut înţelepciunea cea filosofică şi a învăţat bine astronomia.

Cînd avea douăzeci şi patru de ani, iar fericita maica lui murind, tatăl său a voit să-l căsătorească. Şi aflînd o fecioară foarte frumoasă, cu numele Epistimia, a logodit-o cu Galaction, fiul său. Dar fiind amînată nunta o vreme, fericitul Galaction se ducea adeseori pentru cercetarea logodnicei sale, însă nu-i da ei obişnuita închinăciune, de vreme ce nu era botezată. Pentru aceasta s-a mîhnit Epistimia.

Tatăl ei, văzînd-o astfel şi înţelegînd pricina, a zis către Galaction: “Pentru ce tinere, nu dai obişnuita închinăciune fiicei noastre şi logodnicei tale sau, dacă nu o iubeşti pentru ce te-ai logodit cu dînsa?” Iar Galaction, nerăspunzîndu-i, s-a dus la fecioară şi i-a zis: “Fecioară Epistimia, oare ştii pentru ce nu-ţi dau închinăciune?” Iar ea a zis: “Nu ştiu, domnul meu, şi mă mîhnesc foarte mult de aceasta”. Iar Galaction a zis: “De vreme ce nu eşti creştină, ci ai credinţă necurată, de aceea nu voiesc a mă împărtăşi cu tine, ca să nu mîhnesc Duhul lui Dumnezeu. Însă de voieşti să ai dragostea mea, leapădă-te de idoli şi crede adevăratului Dumnezeu, în Care eu cred şi primeşte Sfîntul Botez. Numai atunci îţi voi da sărutare şi te voi iubi ca pe mine însumi. Apoi te voi numi soţia mea şi în nedespărţită dragoste vom petrece pînă la sfîrşit”.

Epistimia a zis: “Ce-mi vei porunci, domnul meu, aceea voi face; cred Dumnezeului tău, şi voiesc să mă botez”. Iar el a zis: “Bine, fecioară înţeleaptă, de acum cu adevărat încep a te iubi. Dar de vreme ce nu este cine să te boteze - căci, din cauza cumplitei prigoniri a creştinilor, unii preoţi şi clerici au fost omorîţi, iar alţii au fugit prin pustie -, pentru aceea este nevoie ca eu singur să te botez. Deci, ia îmbrăcăminte albă şi ieşi către rîul Chifos prefăcîndu-te că vrei să mergi să te speli, apoi voi ieşi şi eu din casa mea, ca şi cînd aş vrea să mă duc la cîmp, şi aflîndu-te acolo, te voi boteza”.

Deci, a făcut aşa. A ieşit Epistimia spre rîu şi s-a dus şi Galaction acolo, apoi a botezat pe logodnica sa în rîul Chifos, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. După aceea, învăţînd-o a se ruga lui Dumnezeu, s-au despărţit, neştiind nimeni taina aceasta. Într-acea vreme fericitul Galaction a mai întors către sfînta credinţă şi pe unul din robii socrului său şi l-a botezat şi pe el, precum şi pe logodnica sa; iar numele robului aceluia era Eutolmie, care mai pe urmă s-a făcut monah şi a scris viaţa acestuia.

Epistimia, după botez, şedea în casa sa, îndeletnicindu-se cu gîndirea la Dumnezeu şi cu rugăciuni pe care le făcea în ascuns, tăinuindu-şi credinţa înaintea tatălui său. După opt zile, venind la dînsa Galaction, i-a zis: “Voiesc a-ţi spune un lucru minunat, domnul meu. De cînd am luat Sfîntul Botez, văd în vis nişte palate foarte frumoase în care cîntă trei cete: o ceată de monahi, alta de fecioare frumoase şi o a treia de oameni cu bună cuviinţă, avînd aripi de foc. Din pricina acelei minunate vedenii şi acelei dulci cîntări, se veseleşte mult inima mea”.

Galaction, explicînd vedenia, a început a-i spune aşa: “Monahii sînt oamenii care şi-au lăsat bogăţiile lor, femeile şi prietenii şi au urmat lui Hristos în sărăcie, în curăţie şi în răbdare, umblînd pe calea cea strîmtă şi grea; fecioarele cele frumoase sînt acelea care şi-au lăsat logodnicii şi pe părinţii lor, cum şi toată dulceaţa lumii acesteia, înfrumuseţarea hainelor, averile şi toată deşertăciunea, şi au urmat lui Hristos. Iar bărbaţii cei cu aripi sînt îngerii lui Dumnezeu cu care bucurîndu-se împreună, dănţuiesc în ceruri şi slăvesc cu cîntări pe Dumnezeu”.

Atunci Epistimia a zis: “O, de ne-ar da şi nouă Dumnezeu a dănţui cu acele cete!” Iar Galaction a zis: “Dacă vom păzi fecioria noastră fără prihană şi dacă ne vom lepăda de lume, precum şi aceia, atunci ne va învrednici şi pe noi Bunul Dumnezeu de partea celor ce I-au plăcut Lui”. Epistimia a zis: “Dacă voieşti, stăpînul meu, eu sînt gata a-mi păzi fecioria, dar nu voiesc a mă despărţi de tine; căci, dacă ne vom despărţi, atunci cum vom putea să ne bucurăm unul cu altul totdeauna?” Iar Galaction i-a zis: “Dă-mi cuvîntul în ceasul acesta că îţi vei păzi fecioria şi vei merge cu mine la viaţa monahicească, şi eu nu mă voi despărţi de tine nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie”. Iar ea a făgăduit, zicînd: “Precum cred în Domnul nostru Iisus Hristos, aşa îţi făgăduiesc a face toate cele poruncite de tine şi a-ţi urma, oriunde vei merge”.

Atunci Galaction a zis: “Să mulţumim Dumnezeului nostru că a căutat asupra noastră cu milostivire şi a plecat urechea Sa către noi. El să întărească şi să păzească învoiala noastră pînă la sfîrşit!” Apoi a zis către Sfînta Epistimia: “Iată, eu mă duc în casa mea şi mă voi găti de cale, asemenea fă şi tu; apoi împarte săracilor cele ce ai şi voi împărţi şi eu toate cele ce am. Iar a treia zi vom ieşi împreună din casele noastre şi vom merge unde ne va povăţui Dumnezeu; şi ia împreună cu tine şi pe robul Eutolmie, căci este om bun şi va fi monah”. Astfel, sfătuindu-se Galaction cu Epistimia, s-au despărţit şi au împărţit săracilor, în taină, toate cele ce aveau, pregătindu-se de cale; apoi au ieşit din casele lor noaptea şi au mers împreună, luînd cu ei şi pe robul Eutolmie.

Mergînd ei zece zile, au ajuns la muntele ce se numea Puplion, în care era o mînăstire ce avea zece călugări. Mai departe, era altă mînăstire mică, de fecioare, avînd patru pustnice îmbătrînite, între care mai bătrînă era o diaconiţă cinstită şi cu viaţă sfîntă. Intrînd Galaction cu Epistimia şi cu Eutolmie în mînăstirea de bărbaţi şi plecîndu-se egumenului, i-au spus gîndul lor, cum că voiesc să fie călugări. Iar egumenul, văzînd într-înşii chemarea lui Dumnezeu, i-a primit şi i-a tuns în sfîntul chip călugăresc. Deci, pe fecioara Epistimia a trimis-o la mînăstirea de fecioare, la cele patru pustnice sfinte, iar pe Galaction cu Eutolmie i-a lăsat în mînăstirea sa şi le-a poruncit să facă toate ascultările mînăstirii, după obiceiul călugăresc.

Acolo petrecea Cuviosul Galaction, supunîndu-se egumenului şi fraţilor, slujind lui Dumnezeu cu toată osîrdia. Iar nevoinţele şi ostenelile lui cine le poate spune, că niciodată n-a fost văzut stînd, ci ori lucra ceva pentru trebuinţa mînăstirii, ori se ruga. Iar postul lui era fără măsură, că uneori toată săptămîna nu gusta nimic. Şi atît de mult şi-a păzit curăţenia sa, încît în toată vremea pustniciei sale s-a ferit cu dinadinsul să vadă faţă femeiască. Apoi de multe ori îi grăia vreunul dintre fraţi: “Frate Galactioane, să mergi cu noi ca să vezi pe sfînta diaconiţă care petrece de nouăzeci de ani în chipul călugăresc, de vreme ce este spre folos tuturor celor ce ascultă cuvintele ei pentru mîntuirea sufletului, căci este pricepută şi vestită cu cuvîntul şi cu viaţa. Apoi să vezi şi pe sora ta, Epistimia!” Iar el nu voia, grăind: “Destul îmi este a mă folosi de la voi, părinţilor sfinţi, iar pe sora mea nu voiesc a o vedea, pînă cînd va veni vremea şi îmi va porunci Domnul a mă vedea cu dînsa”.

Deci şi sora lui, fericita Epistimia, vieţuia în mînăstirea sa lîngă sfînta diaconiţă, ca îngerul lui Dumnezeu, în aşa nevoinţe şi osteneli, încît n-a rămas mai prejos cu viaţa sa decît fratele său Galaction, ci în toate s-a asemănat lui. Şi erau amîndoi ca două făclii înaintea lui Dumnezeu, arzînd cu dragoste către Dînsul, spre a căror viaţă îmbunătăţită privind cei ce petreceau împreună cu dînşii în viaţa monahală, se foloseau şi preamăreau pe Părintele Cel ceresc.

În vremea aceea, încă nu încetase prigoana asupra creştinilor şi toţi erau siliţi să jertfească idolilor, iar cei ce nu voiau să aducă jertfă erau căutaţi pentru a fi chinuiţi. În acea vreme înştiinţîndu-se unii din păgînii închinători la idoli despre monahii care pustniceau în acel munte, l-au vestit pe stăpînitor despre dînşii. Şi îndată a trimis ighemonul pe ostaşii săi ca să prindă pe toţi monahii şi să-i aducă la dînsul pentru judecată.

Dar mai înainte de năvălirea acelor ostaşi asupra mînăstirii, Sfînta Epistimia a avut noaptea acest vis. I se părea că stă în nişte palate împărăteşti împreună cu logodnicul şi cu fratele său cel duhovnicesc, cu fericitul Galaction, şi un împărat prea luminat îi încununa pe dînşii cu cununi. Deşteptîndu-se din somn, s-a minunat de ceea ce văzuse şi făcîndu-se ziuă a trimis la egumen, rugîndu-l să vină la dînsa căci are a-i spune un cuvînt duhovnicesc - căci era obicei a nu veni călugăriţele în mînăstirea de bărbaţi. Numai egumenul, care era părinte duhovnicesc la amîndouă mînăstirile, mergea la aceste pustnice, rînduindu-le cele cuvenite pentru viaţa lor şi ascultîndu-le mărturisirea. Apoi, săvîrşind dumnezeiasca Liturghie, le împărtăşea cu dumnezeieştile Taine, şi iarăşi se întorcea în mînăstirea sa.

Egumenul, primind scrisoarea de la Epistimia, a mers la mînăstirea sfintelor pustnice şi ea i-a spus vedenia pe care o avusese în noaptea trecută. Atunci egumenul a zis: “Palatele sînt împărăţia cerurilor, împăratul este Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, iar cununile înseamnă răsplătirea durerilor şi a ostenelilor pe care tu, fiica mea, precum şi fratele tău cel duhovnicesc, Galaction, le veţi primi în curînd. Însă mai întîi aveţi mult a pătimi şi a muri cu mucenicească moarte. Te rog, fiica mea, să nu te temi, nici să te înfricoşezi de chinurile cele cumplite, nici să slăbeşti în dureri. Să ştii că pentru pătimirile acestea vremelnice te aşteaptă bunătăţile cele negrăite şi veşnice, pe care împreună cu fratele tău le vei primi din dreapta dătătorului de nevoinţă”. Iar ea, lăcrimînd, a zis: “Fie voia Domnului! Precum voieşte El, să rînduiască pentru noi, după a Sa bunătate!”

Întorcîndu-se egumenul la chilia sa, îndată au năpădit ostaşii cei trimişi de ighemon asupra mînăstirii de bărbaţi şi toţi călugării, văzînd năvălirea lor, au fugit, numai singur Cuviosul Galaction a rămas. Pe acesta, aflîndu-l în chilie citind dumnezeiasca Scriptură, l-au prins, iar pe nici un altul dintre fraţi n-au putut să mai prindă, căci toţi, fugind prin pustiu şi prin munţi, s-au ascuns bine. Asemenea şi sfintele pustnice, împreună cu fericita Epistimia, fugind de prin chiliile lor s-au ascuns, şi toţi au scăpat nevătămaţi, numai singur Galaction, vrednicul de laudă, a fost prins şi ca pe o oaie spre junghiere l-au dus înaintea ighemonului spre judecată şi chinuire.

Cuvioasa Epistimia, ascunzîndu-se în munţi împreună cu celelalte fecioare, a auzit că iubitul ei logodnic şi frate este prins de păgîni şi dus la chinuri, singură văzînd aceasta din înălţimea muntelui. Deci a căzut plîngînd la picioarele sfintei diaconiţe, zicînd: “Rogu-te pe tine, doamna mea, eliberează-mă să mă duc în urma domnului meu Galaction; căci iată, aud că l-au prins ostaşii şi-l duc la lemnul de tortură şi nu vreau a mă despărţi de dînsul, căci mă doare inima şi doresc a muri împreună cu dînsul pentru Hristos, Domnul nostru!”

Diaconiţa a zis: “Fiica mea, Epistimia, nu te duce după dînsul, nu te da în mîinile păgînilor, ca să nu cazi în cursa vrăjmaşului, căci eşti tînără şi mă tem pentru tine ca nu cumva înfricoşîndu-te de chinuri să te lepezi de Hristos şi să-ţi pierzi fecioria ta. Apoi nu vor mai însemna nimic toate nevoinţele tale cele călugăreşti, şi te vei păgubi de mîntuirea ta”.

Sfînta Epistimia a zis: “Nu pot să rămîn vie fără domnul meu Galaction, căci printr-însul am cunoscut pe Hristos, Dumnezeul meu Cel adevărat şi iubitor de oameni; el cu mîinile lui m-a spălat de necurăţia mea în apa Botezului; el m-a povăţuit să iau calea mîntuirii şi m-a îmbrăcat în chipul călugăresc şi m-a adus între voi; rugăciunile lui mi-au ajutat în toate trebuinţele mele; el îmi este logodnic, frate, învăţător, părinte după Dumnezeu şi păzitor al fecioriei mele, şi nu mă pot despărţi de dînsul nici în veacul acesta, nici în cel ce va veni; ci mă voi duce şi voi muri împreună cu dînsul. Dacă îşi va pune sufletul său pentru adevăratul Dumnezeu, îmi voi pune şi eu, ca să se verse şi sîngele meu împreună cu sîngele lui pentru Ziditorul tuturor, şi mă voi duce împreună cu dînsul să stau înaintea scaunului Împăratului slavei, pe Care L-am văzut în vis şi Care ne-a încununat. Deci slobozeşte-mă, stăpîna mea, slobozeşte-mă şi te roagă pentru mine!”

Cuvioasa diaconiţă, văzînd lacrimile ei şi dragostea către Dumnezeu şi către logodnicul său, a zis: “Să fii binecuvîntată de Domnul, fiica mea, şi binecuvîntată să fie calea pe care săvîrşeşti alergarea pătimirii tale, ca şi întîia muceniţă Tecla! Mergi dar în calea cea fericită şi mîna Domnului să fie cu tine, întărindu-te!” Şi astfel, fericita Epistimia, sărutînd pe maica sa cea duhovnicească, pe sfînta diaconiţă, şi pe toate surorile, a alergat degrabă în urma iubitului său frate.

Ajungînd pe ostaşi şi văzînd pe Sfîntul Galaction ce era dus legat, a strigat în urma lui: “Iubitul meu domn şi frate, învăţătorul şi povăţuitorul mîntuirii mele, prin care eu am cunoscut pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, aşteaptă-mă şi nu mă lăsa pe mine, săraca ta soră şi roabă; ia-mă împreună cu tine la chinuri, căci tu m-ai scos din înşelăciunea idolească şi din toată deşertăciunea lumii acesteia. Du-mă la cununa cea mucenicească, tu care m-ai dus la nevoinţele cele călugăreşti. Adu-ţi aminte de făgăduinţa ta, care mi-ai dat-o, că nu mă vei lăsa pe mine nici în veacul acesta, nici în cel ce va veni!” Iar ostaşii, întorcîndu-se, au luat-o şi pe dînsa.

Văzînd Cuviosul Galaction pe fericita Epistimia, s-a bucurat de nevoinţa ei cea cu osîrdie, spre pătimirea pentru Hristos Dumnezeu. Apoi a lăcrimat de bucurie şi mulţumea lui Dumnezeu în inima sa că a dat asemenea îndrăzneală surorii sale şi a aprins inima ei cu văpaia dumnezeieştii iubiri. Deci se ruga din inimă pentru dînsa să o întărească pînă la sfîrşit în nevoinţa cea mucenicească, adică să nu se înfricoşeze de chinurile cele cumplite. Şi legînd-o ostaşii împreună cu Galaction, cu care de mult era legată prin legătura dragostei celei duhovniceşti, îi duceau pe ei la ighemon. Mergînd ei pe cale, Sfîntul Galaction învăţa pe sora sa Epistimia, zicînd: “Vezi, sora mea, să nu te amăgeşti cu oarecare înşelăciuni ale lumii acesteia viclene, nici să te temi de chinurile cele multe, căci răbdînd puţin aici, vom fi încununaţi veşnic de Domnul nostru în cămara cea cerească!”

Sfînta Epistimia a zis: “În urma ta voi merge, domnul meu, şi ceea ce te voi vedea pe tine făcînd, aceea voi face şi eu, şi cred că Domnul nostru Iisus Hristos nu ne va lăsa pe noi, ci te va întări şi pe tine, şi îmi va ajuta şi mie neputincioasei, ca să sufăr chinurile pentru Dînsul deopotrivă cu tine, să pătimesc şi să mor; apoi să mă satur şi eu deopotrivă, cînd ni se va arăta slava Lui”. Astfel vorbind între ei, au ajuns la curtea ighemonului, şi a ieşit o slugă în întîmpinarea ostaşilor, zicînd: “Ighemonul porunceşte să fie păziţi creştinii aceştia pînă dimineaţă”. Deci sfinţii au fost ţinuţi de ostaşi în legături toată noaptea.

Iar dimineaţă a venit păgînul la judecată; şi au fost aduşi înaintea lui Cuviosul Galaction şi fericita Epistimia. Apoi, privind la dînşii, a zis: “Cine sînteţi voi, negrilor?” Sfîntul Galaction a răspuns: “Sîntem creştini şi călugări”. Ighemonul a zis: “Cine este Hristos?” Sfîntul a zis: “Hristos este Dumnezeul adevărat, Care a făcut cerul şi pămîntul şi toate cele de pe ele”. Ighemonul a zis: “Dacă Hristos al vostru le-a făcut pe toate, apoi zeii noştri ce sînt şi ce au făcut?” Sfîntul a răspuns: “Zeii voştri sînt pietre şi lemne, lucru stricăcios, şi nu ei au făcut pe cineva, ci ei singuri sînt făcuţi de mîini omeneşti, iar voi vă închinaţi la lucruri făcute de mîini omeneşti şi cinstiţi nişte zei pe care voi i-aţi lucrat din diferite feluri de materiale”.

Atunci ighemonul a zis cu mînie către cei ce stăteau înainte: “Dezbrăcaţi pe hulitorul acesta şi-l băteţi cu vine de bou!” Deci, bătînd pe Sfîntul Galaction, Sfînta Epistimia plîngea şi ocăra pe ighemon, zicînd: “O! chinuitorule nemilostiv, nu te ruşinezi a chinui pe nevinovatul rob al lui Dumnezeu şi a răni cu bătăi trupul lui cel slăbit de post?” Iar chinuitorul a zis: “Dezbrăcaţi-o şi pe aceasta şi o bateţi mai tare!” Şi cînd slugile cele fără de ruşine o dezbrăcau pe dînsa de hainele cele călugăreşti şi o dezgoleau pînă la cămaşa cea de păr, sfînta a zis către ighemon: “Blestemat să fii, chinuitorule fără de ruşine, căci goliciunea mea nimeni n-a văzut-o din copilăria mea, iar tu porunceşti să mă aducă goală înaintea întregului popor! Să orbească dar ochii voştri cei necuraţi, ca să nu vedeţi goliciunea fecioriei mele!” Şi îndată, cu cuvîntul sfintei, ighemonul a orbit, precum şi toţi cei ce erau cu dînsul, încît căuta fiecare cu mîinile sale zidurile şi povăţuitori, dar nu era între dînşii nici unul care să vadă lumina.

Atunci, temîndu-se, toţi au strigat: “Mîntuieşte-ne pe noi, roaba lui Hristos, de întunericul acesta, şi vom crede în Dumnezeul tău!” Iar sfînta s-a rugat lui Dumnezeu şi iarăşi au văzut toţi şi au crezut cincizeci şi trei de suflete. Însă tiranul, deşi vedea cu ochii cei trupeşti, cu cei sufleteşti era orbit; căci, îndemnîndu-l pe el diavolul, nu a socotit minunea aceea a fi a lui Hristos Domnul, ci a deşerţilor săi idoli, zicînd: “În mintea noastră am pierdut credinţa în marii noştri zei şi de aceea, mîniindu-se asupra noastră, ne-au certat puţin, ca să ne înţelepţim şi să nu îndrăznim a cugeta asupra lor ceva rău; iar pe aceştia, ca adevăraţi defăimători, să nu-i cruţăm, ci să răzbunăm ocara zeilor noştri”.

Deci a poruncit slugilor ca, ascuţind nişte trestii, să le bage sub unghiile mîinilor şi ale picioarelor. Aceasta făcîndu-se, sfinţii răbdau cu bărbăţie şi strigau: “Noi slujim lui Hristos, adevăratului Dumnezeu, iar de zeii cei deşerţi ne lepădăm”. După aceasta, ighemonul a poruncit să le taie mîinile; iar ei strigau: “Binecuvîntat este Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce învaţă mîinile noastre spre război şi degetele noastre spre oştire; mila noastră şi scăparea noastră, apărătorul şi izbăvitorul nostru, Care degrabă ne-a izbăvit din mîinile vrăjmaşilor noştri”. Apoi a poruncit să le taie şi picioarele.

Făcîndu-se aceasta, sfinţii strigau: “Scoală, Doamne, ajută-ne nouă şi ne izbăveşte pentru numele Tău. Ştii, Stăpîne, că, cu dragostea Ta fiind răniţi, Ţi-am urmat Ţie şi am călătorit pe calea cea anevoioasă; deci acum scoate-ne pe noi la odihnă, ca să stea picioarele noastre în curţile Tale cereşti, unde stau înaintea Ta toţi cei ce Ţie Ţi-au plăcut”. Şi iarăşi au strigat, zicînd: “Blestemaţi să fie zeii păgînilor şi toţi cei ce slujesc lor”. Iar chinuitorul a zis: “Încă nu încetează aceştia a ne huli zeii? Tăiaţi-le şi limbile, ca să nu mai hulească”. Deci le-au tăiat limbile şi sfinţii mărturisitori ai lui Hristos au tăcut cu gurile, dar cu inimile nu încetau, strigînd către Dumnezeu. Atunci a poruncit chinuitorul să le taie capetele. Apoi ducîndu-i pe amîndoi afară din curtea boierească, i-au tăiat şi le-au lăsat trupurile neîngropate.

Iar călugărul Eutolmie, cel pomenit mai sus, care fusese rob socrului lui Galaction şi care pustnicise cu el, acela, cînd au fost prinşi Sfîntul Galaction şi Sfînta Epistimia, i-a urmat de departe schimbîndu-şi hainele călugăreşti ca să nu fie cunoscut. Deci, văzînd patimile şi sfîrşitul lor, a luat pe ascuns sfintele şi cinstitele moaşte ale stăpînului şi ale stăpînei sale şi, plîngînd mult lîngă dînsele, le-a îngropat cu cinste. Apoi a scris viaţa cea plină de fapte bune şi pătimirea lor, spre folosul celor ce vor citi şi celor ce vor asculta şi spre slava lui Dumnezeu Celui slăvit în Sfînta Treime, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, în veci. Amin.

Sfinti Apostoli din cei saptezeci, Ermeu, Lin, Gaie, Filolog si Patrova

Adaugat la Noiembrie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

Acestia toti erau din cei saptezeci de ucenici ai lui Hristos. Si Patrova, de care aminteste si dumnezeiescul Apostol Pavel în Epistola sa catre Romani, a fost facut episcop la Potiola, pe multi a botezat si i-a adus la Hristos. Iar Ermeu, de care aminteste, de asemenea, Sfîntul Pavel în Epistola catre Romani, a fost facut episcop filipenilor. Iar Lin, dupa cum spune Apostolul Petru, a ajuns episcop al Romei celei mari. Iar Gaie, de care iarasi aminteste Apostolul, a fost episcop Efesului, dupa Preasfîntul Timotei. Iar Filolog (si de acesta aminteste Apostolul) a fost asezat episcop la Sinopi de Andrei cel întîi chemat. Acestia fiind episcopi în cetatile aratate si multe încercari si necazuri suferind pentru cuvîntul dreptei credinte si pe multi învatînd si lui Hristos aducîndu-i, s-au savîrsit în Domnul.

Preacuviosul parintele nostru Grigorie Arhiepiscopul si marturisitorul Alexandriei

Adaugat la Noiembrie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

Acest între sfinti Parintele nostru Grigorie din tînara vîrsta a iubit pe Hristos si s-a împodobit pe sine cu toate virtutile cele dupa Dumnezeu. Drept aceea, dupa savîrsirea preasfîntului papa al Alexandriei, din dumnezeiasca pronie a fost hirotonit arhiepiscop Alexandriei, de catre episcopii ce se adunasera împreuna si de catre poporul iubitor de Hristos. Si s-a facut prea ales dascal Ortodoxiei, fiind blînd, smerit, milostiv, parinte sarmanilor, sprijinitor vaduvelor, povatuitor ratacitilor, doctor bolnavilor, mîngîiere celor scîrbiti. Si se putea vedea ca toti se bucurau si se veseleau pentru dînsul. Dar lucratorul de sminteala diavolul, intrînd în împaratul acelei vremi Leon luptatorul împotriva icoanelor si insuflîndu-i socotinte prea întinate, l-a facut sa trimita sa aduca pe sfîntul legat de la Alexandria la Constantinopol. Si aceasta facîndu-se si înfatisîndu-se sfîntul înaintea lui, l-a mustrat pe împarat înaintea a tot senatul, numindu-l eretic si fara de Dumnezeu si necredincios. Iar tiranul, nesuferind ocarile acestea, i-a sfîsiat trupul cu ranile, batîndu-l cu vine de bou. Iar sfîntul cu multumita suferind bataia, zicea catre cei de fata: “Pentru sfînta icoana a Hristosului meu, gata sunt a suferi taiere peste toate partile trupului meu”. Acestea auzind, spurcatul împarat, a poruncit ca sfîntul sa fie surghiunit. Si mergînd fericitul în surghiun, si ani cîtiva acolo petrecînd, si-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfîntului Iona, Arhiepiscopul Novgorodului.

Cuviosul Părinte Ioanichie cel Mare

Adaugat la Noiembrie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

Preacuviosul Părinte Ioanichie s-a născut în părţile Bitiniei, în satul ce se numea Maricat; tatăl său se numea Miritrichie, iar maica sa, Anastasia. Şi începînd a veni în vîrstă, păştea vitele, după porunca părinţilor săi. Apoi, deşi nu era dat la învăţătura cărţii, mai mult decît toţi cei ce învăţau, a înţeles ce este viaţa, căci căuta poruncile Domnului. Drept aceea, fiind povăţuit de Duhul Sfînt, era foarte îmbunătăţit, blînd, smerit, răbdător şi foarte ascultător. Iar către rugăciune avea o astfel de osîrdie, încît de multe ori lăsînd turma sa, toată ziua stătea la un loc deosebit şi se ruga cu sîrguinţă către Dumnezeu. Iar cînd mergea la rugăciune, îşi însemna turma sa cu semnul crucii şi rămînea turma nerisipită, nici de fiare răpită, nici de tîlhari furată, pînă cînd fericitul copil, întorcîndu-se seara, o mîna la casa părinţilor. Cu astfel de lucru s-a îndeletnicit Sfîntul pînă la vîrsta matură.

În acea vreme, împărăţea peste greci Leon cel necredincios, fiul lui Constantin Copronim, care era amăgit cu eresul luptei contra sfintelor icoane. Acesta a trimis prin toată stăpînirea sa, ca să aleagă tineri plăcuţi, harnici şi viteji pentru oaste.

Ajungînd trimişii în părţile Bitiniei şi fiind în satul unde vieţuia Ioanichie, dacă l-au văzut că este tînăr, frumos, cu vîrsta desăvîrşit, cu trupul voinic şi îndemînatic la oaste, l-au luat cu dînşii şi l-au înscris în rînduiala ostăşească. Dintr-acea vreme Ioanichie fiind ostaş, era înfricoşător vrăjmaşilor pentru bărbăţia lui şi iubit celor ce ostăşeau împreună cu dînsul, pentru blîndeţea şi smerenia lui; dar mai iubit era lui Dumnezeu, căci păzea cu dinadinsul poruncile Lui cele sfinte.

Însă diavolul, pizmuind viaţa lui cea îmbunătăţită, l-a tras pe el în eresul luptei contra icoanelor, de care atunci toată Biserica lui Dumnezeu era tulburată prin împăraţi eretici. Căci se aruncau de prin bisericile lui Dumnezeu sfintele icoane iar cei ce se închinau erau izgoniţi. Şi atît de mult a fost înşelat Ioanichie cu acel eres, încît nu voia nici să audă de sfintele icoane.

Iar Dumnezeu, Care voieşte ca toţi să se mîntuiască, l-a mîntuit şi pe el de acea înşelăciune în acest chip. A rînduit a fi trimis cu oştile spre Apus, de unde întorcîndu-se, trecea pe lîngă muntele Olimpului; şi după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a trecut pe lîngă un călugăr, care pustnicea în acel munte şi care era înainte văzător. Acela, auzind că Ioanichie trecea pe acolo cu oştile, şi prin Duhul lui Dumnezeu înştiinţîndu-se despre toate cele ce gîndea dînsul, a ieşit din chilia sa şi, arătîndu-se lui, a zis: “O, fiule Ioanichie, dacă te numeşti creştin, pentru ce treci cu vederea icoana lui Hristos? Zadarnice sînt toate ostenelile faptelor tale celor bune, dacă nu ai credinţa cea dreaptă!”

Acestea auzindu-le, Ioanichie se minună, căci l-a chemat pe nume acela care nu-l ştia pe el şi a vădit credinţa lui, călugărul care niciodată nu-l văzuse. Deci a cunoscut că cel ce grăieşte către dînsul este plin de Duhul lui Dumnezeu şi, cu ochii mai înainte văzători, a ştiut tot despre dînsul. Pentru aceea a căzut la pămînt, închinîndu-se şi cerînd iertare, pentru că din neştiinţă a greşit; şi a făgăduit a se îndrepta şi a da cinstea şi închinăciunea ce se cuvin icoanei lui Hristos şi chipurilor tuturor sfinţilor.

Din acea vreme fericitul Ioanichie a început cu osîrdie a cinsti sfintele icoane şi se căia că altădată, în neştiinţa sa, le trecuse cu vederea; şi părîndu-i rău de aceasta, se pedepsea cu post şi cu tot felul de chinuri ale trupului. Căci, petrecînd lîngă uşile împărăteşti, se culca pe pămînt şi făcea rugăciune cu sîrguinţă şi priveghere de toată noaptea şi niciodată nu mînca bucate pînă la săturare. Deşi adeseori stătea la masa de obşte cu ostaşii săi, însă atunci numai gusta din mîncare şi băutură, în acest fel de pocăinţă petrecînd el şase ani.

În acea vreme s-au sculat bulgarii cu toată puterea lor şi au pornit război împotriva grecilor, robind Tracia. Deci a ieşit împotriva lor împăratul grecilor, cu toate oştile sale, între care era şi fericitul Ioanichie. Iar cînd s-au apropiat amîndouă oştile şi făceau război, bulgarii erau aproape a birui pe greci. Atunci Ioanichie a arătat mare vitejie, ca odinioară David, care a biruit pe cel de alt neam; apoi, chiar în faţa împăratului a apărat pe tovarăşii săi de sabia potrivnicilor, nevoindu-se cu bărbăţie împotriva vrăjmaşilor săi şi tăindu-i ca pe nişte buruieni. Pe un oarecare boier din cei însemnaţi ai grecilor, care s-a luptat cu bulgarii şi a fost biruit de dînşii, căzînd în mîinile lor, Ioanichie l-a izbăvit; căci, pornindu-se asupra lor, pe unii i-a tăiat cu sabia, iar pe alţii i-a izgonit şi pe cel robit l-a scăpat.

Odată, văzînd el un bulgar înfricoşător ca Goliat, care păzea o cale strîmtă şi ucidea mulţi greci, s-a pornit asupra lui şi îndată i-a tăiat capul. Astfel era vitejia fericitului Ioanichie împotriva vrăjmaşilor celor văzuţi, lucru care mai înainte însemna lupta lui cea tare şi biruinţa care avea să o aibă contra vrăjmaşilor celor nevăzuţi.

Văzînd împăratul vitejia lui, l-a întrebat despre patria lui, despre neam şi despre nume şi a poruncit să-l scrie în cartea vitejilor, ca după săvîrşirea războiului să-l cinstească cu boierie mare şi cu multe daruri ca pe un ostaş viteaz.

Sfîrşindu-se războiul şi întorcîndu-se împăratul întru ale sale, Ioanichie a văzut muntele Olimpului, mai sus pomenit, care este în dreapta Bitiniei. Aducîndu-şi aminte de călugărul acela, care ieşise la dînsul din pustie, şi-l mustrase pentru eresul luptării împotriva sfintelor icoane, şi-a pus în gînd să lase toate şi, sălăşluindu-se în acel munte, să urmeze în linişte vieţii călugăreşti şi să se închine lui Dumnezeu, lucru pe care degrabă l-a şi făcut. Căci, cînd a venit în cetatea împărătească şi avea să primească boierie cinstită şi daruri de la împărat pentru vitejia pe care o arătase în război, îndată le-a trecut cu vederea pe toate şi ca pe nişte gunoaie le-a socotit. Apoi, după douăzeci şi patru de ani ai ostăşirii sale împotriva trupului şi a sîngelui, părăsind oştirea, a mers la cei ce petreceau viaţă călugărească, vrînd a începe războiul împotriva duhurilor răutăţii celor de sub cer.

Întîi a venit în mînăstirea Avgarov şi, fiind primit de părinţii cei ce petreceau acolo, şi-a descoperit gîndul său egumenului Grigorie, cum că voieşte a merge în pustie şi a vieţui singur în linişte. Iar egumenul, lăudînd scopul, a zis: “Deşi cugeţi cele bune, iubitule, eu te sfătuiesc să nu alegi deocamdată viaţa cea pustnicească şi depărtată de petrecerea împreună cu oamenii, pînă ce nu te vei deprinde mai întîi cu rînduiala şi obiceiul călugăresc. Deci mai întîi sălăşluieşte-te între oarecare călugări cu fapte bune şi iscusiţi şi vei afla de la dînşii vremea şi rînduiala rugăciunilor; apoi învaţă smerita cugetare, ascultarea şi blîndeţea şi după aceea te vei duce şi în pustie. Păzeşte-te, fiule, ca nu cumva, fiind neînvăţat şi începînd viaţa aceasta, în loc să răneşti pe vrăjmaşul, să fii tu rănit de dînsul, şi în loc să-l biruieşti, să fii biruit!”

Un sfat folositor ca acesta ascultînd Ioanichie, a părăsit scopul său pînă la o vreme şi s-a sălăşluit împreună cu bărbaţii insuflaţi de Dumnezeu ca să se obişnuiască cu viaţa lor cea plină de fapte bune. Deci în trei mînăstiri a luat aminte şi a învăţat rînduiala şi viaţa călugărească. Mai întîi s-a dus la mînăstirea lui Avgarov, apoi s-a dus într-o altă mînăstire, care se numea Utotelos şi, neştiind carte, a început acolo a învăţa. Dar, văzînd că în mînăstirea aceea vin mulţi oameni mireni şi le tulbură liniştea, a ieşit de acolo şi s-a dus în a treia mînăstire, care se numea Antidiu. Petrecînd în ea doi ani, a învăţat treizeci de psalmi ai lui David şi mult s-a folosit de călugării cei ce petreceau acolo.

Iar după doi ani a dorit iarăşi liniştea pustiei şi voia să se suie într-un munte care era aproape şi acolo, în singurătate sălăşluindu-se, să înceapă viaţa pustnicească. Dar şapte zile mai înainte le-a petrecut postind şi rugînd pe Dumnezeu cu sîrguinţă, ca să-i fie povăţuitor pe calea ce dorea. În a şaptea zi, acest nou Moise, a auzit un glas de sus, poruncindu-i să iasă la muntele acela. Şi a ieşit Ioanichie din mînăstirea Antidiului şi a mers departe, şi pe munte suindu-se, lua aminte într-o parte şi într-alta, unde să afle un loc de petrecere. Şi iată, a văzut doi monahi vieţuitori în pustie, ale căror haine erau de păr şi se hrăneau din verdeţurile ce creşteau în pustie. Către aceştia alergînd fericitul, li s-a închinat. Iar ei, stînd, au făcut rugăciune şi după aceasta au vorbit cu dînsul. Deci Ioanichie le-a mărturisit lor toate ale sale, le-a descoperit scopul său şi mult s-a folosit din sfintele lor cuvinte.

Apoi, pustnicii aceia, i-au proorocit lui că după cincizeci de ani de pustnicie, către sfîrşitul vieţii lui, va veni asupra lui o ispită de la nişte oameni zavistnici; dar au zis sfinţii, că se va întoarce durerea la capul lor, iar tu nici un rău nu vei pătimi. Aceasta s-a şi împlinit şi despre care lucru vom spue mai pe urmă. Acestea proorocindu-le pustnicii lui Ioanichie, i-au dat o haină de păr, care pe limba acelei ţări se numea leviton. Această haină îi era lui Ioanichie ca o pavăză nebiruită împotriva tuturor săgeţilor vrăjmaşilor, precum singur mai pe urmă a mărturisit.

După vorba cea folositoare între ei, pustnicii s-au despărţit şi s-au dus în cea mai adîncă pustie, iar Ioanichie s-a dus la muntele ce se numea Trihalix şi acolo petrecea fără chilie, avînd numai cerul drept acoperămînt. Înştiinţîndu-se despre dînsul Grigorie cel mai sus pomenit, egumenul mînăstirii Avgarovului, i-a zidit lui în muntele acela o chilie mică, în care putea fericitul să se adăpostească de vifor, de ploi şi de zăpadă; deci în acea chiliuţă petrecea Ioanichie închis. După aceasta au început mulţi dintre fraţi a veni la dînsul, vrînd a-i vorbi şi a se folosi de la el. Pentru aceea, supărîndu-se pentru că i se tulbura liniştea, a lăsat muntele acela şi s-a dus, căutîndu-şi alt loc de linişte.

Mergînd pe lîngă satul ce se numea Elespont, a văzut aproape de dînsul un munte înalt şi foarte greu de umblat, fiind plin de pădure; şi săpîndu-şi în pămînt o peşteră strîmtă şi adîncă, a început a vieţui acolo fără a ieşi din ea. Iar hrană avea de la un păstor, care păştea caprele în acel munte; acesta aducea sfîntului cîte puţină pîine şi apă şi aceasta numai o dată pe lună, iar el primea de la dînsul binecuvîntare şi rugăciune. Acolo a petrecut Sfîntul trei ani, ziua şi noaptea rugîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu, apoi cîntînd psalmii lui David, adăuga la fiecare stih cuvintele acestea: “Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul şi acoperămîntul meu Sfîntul Duh”. Aceste cuvinte ca pe o dulceaţă purtîndu-le pe limba sa, se veselea; cuvinte care mai pe urmă mulţi deprinzîndu-le de la dînsul, totdeauna le aveau în gurile lor.

După trei ani de la nevoinţa lui în acea peşteră strîmtă, a ieşit odată la o biserică ce nu era departe de acolo. Şi, din întîmplare, au venit la acea biserică nişte ostaşi, care odinioară ostăşiseră cu Ioanichie şi avuseseră cu dînsul prietenie. Dintre aceştia unul, văzîndu-l pe Ioanichie, l-a recunoscut şi, îmbrăţişîndu-l, plîngea de bucurie şi îi aducea aminte de viaţa lui de mai dinainte, de vitejia lui în războaie, de slava şi de cinstea pe care o avea de la împăratul. Apoi se minuna că a lăsat toate acelea şi a vrut să trăiască în sărăcie. Dar întorcîndu-se ostaşul acela către tovarăşii săi, vrînd să le spună despre Ioanichie, acesta îndată a fugit de dînşii. Şi, vrînd să se ascundă mai bine, s-a dus în munţii Conturiului, în care erau mulţime de fiare şi de balauri. Acolo sălăşluindu-se Sfîntul şi fugind de slava omenească, a locuit cu fiarele şi cu balaurii, cîntînd ca David: Iată m-am îndepărtat fugind, şi m-am sălăşluit în pustie. Aşteptat-am pe Dumnezeu, Cel ce mă mîntuieşte de puţinătatea sufletului şi de vifor.

Iar după multă vreme a voit a merge în Efes, la biserica Sfîntului Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, pentru închinare şi rugăciune. Deci, sculîndu-se, a plecat şi, trecînd pe lîngă un lăcaş de rugăciune la apusul soarelui, l-au întîmpinat un bărbat şi o femeie, mergînd la acelaşi lăcaş ca să săvîrşească pomenirea părinţilor lor. Aceştia, văzîndu-l pe cale, s-au înfricoşat, că avea trupul îmbrăcat cu haine rupte, desculţ şi pe tot trupul acoperit cu păr. Iar sfîntul, văzîndu-i pe ei tremurînd de frică, a zis cu blîndeţe către dînşii: “Nu vă temeţi, fiilor, ci spuneţi-mi unde duce calea aceasta!” Iar ei au zis că duce către rîul ce este înainte şi care atunci era foarte mare, încît nimeni nu era cu putinţă a trece rîul acela fără luntre. Dar Sfîntul mergînd lîngă rîu, s-a odihnit puţin, apoi la miezul nopţii, sculîndu-se, a mers pe apă - o, picioare sfinte! o, călătorie minunată! Şi mergînd pe deasupra apei ca pe uscat, a trecut de cealaltă parte cu picioarele uscate.

După ce a sosit în Efes şi s-a apropiat de biserica Sfîntului Ioan Teologul, i s-au deschis de la sine uşile bisericii şi, intrînd înăuntru, s-a rugat dindestul, închinîndu-se şi sărutînd sfînta icoană a iubitului ucenic al lui Hristos. Apoi ieşind din biserică, îndată s-au închis uşile singure. Iar el iarăşi s-a întors la a sa petrecere în nevoinţă din munţii Conturiului.

Deci, i s-a întîmplat a merge pe lîngă o mînăstire de femei, unde era o maică ce avea o fiică tînără, şi aceasta fiind cuprinsă de dorinţa lumească, voia să lase cinul său călugăresc şi pe maica sa, să se ducă în lume şi să se mărite cu un bărbat. Iar maica sa o sfătuia cu plîngere şi o ruga ca să sufere războiul trupesc pentru dragostea lui Hristos, să-şi omoare trupul său, să nu-şi lase călugăria şi să nu se dea spre batjocură şi pierzare diavolului. Dar nu putea să o înduplece pe dînsa, căci ardea de văpaia patimii şi voia să fugă din mînăstire.

Despre toate acestea înştiinţîndu-se Sfîntul Ioanichie, i s-a făcut milă de fecioara aceea şi, chemînd-o pe ea, a zis: “Pune, fiică, mîna ta pe grumajii mei!” Cînd a făcut aceasta fecioara, Sfîntul s-a rugat cu lacrimi către Dumnezeu ca să se izbăvească fecioara de acea patimă şi de ispita diavolului, iar greutatea războiului ei să fie pe grumajii lui şi toate patimile ei cele trupeşti să fie asupra lui, ceea ce a şi fost. Căci a scăpat fecioara aceea de toate gîndurile cele necurate şi de poftele cele trupeşti; apoi a petrecut în mînăstirea sa, vieţuind fără de patimi şi bineplăcînd lui Dumnezeu.

Iar Sfîntul Ioanichie s-a dus în calea sa, la muntele Conturiului; dar mergînd pe cale a simţit în sine o dorinţă necurată şi s-au năpustit asupra lui ca un vifor cumplit gîndurile cele lumeşti şi s-au ridicat într-însul valurile necuratelor patimi, încît fierbea sîngele într-însul ca într-o căldare şi toată ispita ce fusese la fecioara aceea a căzut asupra fericitului Ioanichie. Însă el răbda ostenindu-şi trupul cu mari nevoinţe. Apoi, aflînd undeva un balaur înfricoşător încuibat în crăpăturile pămîntului, a cugetat să se dea pe sine balaurului spre mîncare, voind mai bine a muri decît să se învoiască cu gîndurile cele necurate şi să-şi prihănească trupul său cel curat. Deci s-a aruncat pe sine înaintea balaurului, ca să fie mîncat de el. Însă şarpele nici n-a voit a se atinge de dînsul ci, atunci cînd îl întărîta pe el Sfîntul Ioanichie, îndată a murit.

Din acel ceas au pierit de la dînsul toate gîndurile necurate, s-a stins patima, a încetat pofta şi s-a întors pacea în trupul lui. Deci i s-a dat lui de la Dumnezeu stăpînire peste balaurii cei văzuţi şi peste cei nevăzuţi, ca să calce peste dînşii şi să sfărîme capetele lor. Odinioară, stînd el şi cîntînd psalmii lui David, a început a se clătina o stîncă ce era acolo. Uitîndu-se sfîntul, a văzut ieşind, din mijlocul peretelui, un balaur înfricoşător. Sfîntul punînd peste dînsul toiagul ce-l avea în mînă, îndată balaurul a murit.

Altădată, în vreme de iarnă, sfîntul intrînd într-o peşteră adîncă, a aflat într-însa un balaur ai cărui ochi străluceau ca focul şi sfîntul nu ştia că este acolo balaurul; ci părîndu-i că ochiul lui este cu adevărat foc, a adunat lemne şi le-a pus pe ochii şarpelui vrînd să se încălzească de frig; însă balaurul s-a sculat şi a lepădat lemnele de pe ochii lui. Atunci a cunoscut sfîntul cum că este balaur, dar nu s-a temut ci, dîndu-se puţin într-o parte a peşterii, a petrecut împreună cu balaurul pînă ce a trecut iarna.

După doisprezece ani petrecuţi în pustia aceea, a venit către dînsul un glas de sus, poruncindu-i să meargă în mînăstirea care se numeşte Erist şi acolo să se îmbrace în rînduiala călugărească, căci încă nu era îmbrăcat în haine călugăreşti acest pustnic îmbunătăţit cu atîtea fapte bune. Deci, îndată a plecat la mînăstirea aceea, unde, ajungînd pe vremea secerişului, a spus dorinţa sa egumenului mînăstirii, care se numea Ştefan. Acesta, a doua zi, făcînd rugăciunile cele obişnuite, a îmbrăcat pe cuviosul Ioanichie în chipul călugăresc, deşi mai înainte de chipul acela era călugăr desăvîrşit şi pe mulţi călugări îi întrecea cu faptele bune.

Cuviosul, fiind îmbrăcat în haine călugăreşti, a început mai mult a se nevoi, adăugînd osteneli peste osteneli. Apoi s-a închis într-un loc ce se numea Critama; şi s-a ferecat cu un lanţ de fier lung de şase coţi şi a petrecut în acea închisoare trei ani în legături, fiind singur de voie legat şi mucenic al lui Hristos. Iar după trei ani a dorit să se ducă în Helidon, să-l vadă pe Gheorghe cel mare între pustnici. Deci dezlegîndu-se din legături s-a dus; şi cînd a ajuns la rîul Goram, a dat iarăşi peste un balaur care tulbura rîul şi oprea curgerea apei. Pe acel balaur l-a omorît cu rugăciunea şi cu semnul Crucii. Apoi, venind la marele Gheorghe, a petrecut lîngă dînsul alţi trei ani şi a învăţat de la el toată Psaltirea; şi iarăşi s-a dus la păstorul locaşului Antidiului, împreună cu ucenicul său Pahomie.

Fiind în mînăstirea Avgarovului, s-a dus cu alţi călugări ca să vadă o mînăstire ce era zidită de curînd, în muntele din apropiere. Şi cînd s-a apropiat de munte, a venit din pustie un ţap mare neobişnuit, pe care, văzîndu-l monahii care mergeau cu dînsul, cugetau între ei cum l-ar putea vîna, căci din pielea lui ar avea piei bune. Iar cuviosul, înţelegînd cugetele lor, a poruncit unuia ce se chema Sava să meargă şi să aducă ţapul acela la dînsul. Iar Sava a zis: “Dar de se va porni ţapul pe fugă, cum îl voi ajunge?” Iar Sfîntul a zis către dînsul: “Tu, frate, mergi numai şi fă ceea ce-ţi spun, căci el de bunăvoie va veni la tine şi-ţi va urma ţie”. Dar întorcîndu-se către ceilalţi călugări, i-a întrebat pe ei de este bună pielea ţapului ca să facă din ea foale. Iar ei au zis: “Foarte bună este; aceasta cugetam şi noi mai înainte de a spune tu”. Şi fiind adus ţapul, cuviosul îl netezea cu mîna sa, iar pe fraţi îi învăţa să le fie milă de sufletele dobitoacelor şi să-şi potolească poftele. Apoi iarăşi a slobozit ţapul la păşunea sa în pustie.

Cuviosul avea şi darul înainte vederii, căci a proorocit moartea împăratului Nichifor, care avea să fie degrabă, ceea ce s-a şi împlinit; căci, fiind rănit de bulgari, a murit în război. Asemenea a prevestit grabnicul sfîrşit al lui Stavrichie, fiul lui Nichifor, care începuse a împărăţi după dînsul.

Pe cînd petrecea Sfîntul în muntele Prusantiului, care este înalt ca şi muntele Olimpului, era acolo un călugăr, anume Gurie, cu viaţă făţarnică, ce căuta slava omenească, fiind de toţi slăvit ca un mare nevoitor. Acela, văzîndu-se departe de Sfîntul Ioanichie, cel cu adevărat nevoitor şi săvîrşitor de fapte bune, s-a pornit spre zavistie. Deci, vrînd să-l piardă pe el de pe pămînt, a gătit otravă de moarte şi, venind la dînsul cu vicleşug, ca Iuda, i-a dat otrava aceea în băutură. Iar cuviosul, fiind fără de răutate, socotea că Gurie îi arată dragoste prietenească, căci nu ştia zavistia şi vicleşugul lui.

Neştiind nimic, a băut otrava cea aducătoare de moarte şi îndată a căzut în boală cumplită şi se apropia de moarte. Dar Dumnezeu n-a lăsat pe plăcutul Său să se săvîrşească fără vreme, de o moarte ca aceea, ci i-a trimis în ajutor pe Sfîntul Mucenic Eustatie. Acesta, arătîndu-se lui în vedenie, l-a tămăduit de boală şi i-a dăruit sănătate ca mai înainte. Pentru aceasta, mulţumindu-i, Cuviosul Ioanichie a zidit acolo o biserică în numele Sfîntului marelui mucenic Eustatie şi a făcut o mînăstire lîngă dînsa.

Într-o noapte a avut o vedenie, nu în somn, ci aievea, pe cînd stătea şi se ruga. Vedenia era aceasta: În partea muntelui dinspre răsărit, s-a arătat un izvor cu apă multă, iar împrejurul izvorului erau mulţime de oi care beau apa ce curgea din izvor; şi Sfîntul se minuna de acea vedenie, căci ştia că nu era acolo izvor, nici oi n-au umblat cîndva prin pustia aceea. Iar a doua zi a mers la locul acela, dar n-a aflat nimic, nici oi, nici izvor, ci numai locul frumos şi bineplăcut pentru vieţuire. Apoi s-a înştiinţat de la cei de demult cum că într-acel loc a fost odinioară o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cuviosul a tîlcuit vedenia sa, zicînd: “Izvorul care avea multă apă, înseamnă darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ce va fi în acel loc; iar oile, sînt poporul care se împărtăşeşte din darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.

Deci a pus multă sîrguinţă ca să se zidească biserica, iarăşi pe locul acela, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care a săvîrşit-o degrabă, căci a zidit o biserică frumoasă şi a aşezat mînăstire lîngă ea. Apoi a adunat mulţime de fraţi, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sporirea Binecuvîntatei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Iar cînd se zidea biserica, se ostenea şi Cuviosul Ioanichie, ducînd pietre şi ajutînd celor ce zideau. Odată, întinzîndu-şi mîna ca să ia o piatră de pe pămînt, a ieşit o viperă de sub piatră şi l-a apucat de mînă. Iar el, ca odinioară Pavel, scuturînd vipera de pe mînă, n-a păţit nimic.

În rugăciunile sale Cuviosul Ioanichie era cu sîrguinţă, încît nu numai cu duhul, ci şi cu trupul se înălţa de la pămînt. Altă dată cuviosul mergînd singur la biserică să se roage, i-a urmat în taină ucenicul şi următorul vieţii lui celei sfinte, fericitul Eustatie şi ascunzîndu-se într-un colţ al bisericii, lua aminte cu sîrguinţă la rugăciunea lui. Apoi l-a văzut ridicîndu-şi mîinile şi înălţîndu-se de la pămînt, stînd în văzduh şi rugîndu-se, lucru pe care văzîndu-l Eustatie, s-a înspăimîntat. Iar după rugăciune iarăşi a coborît pe pămînt. Şi simţindu-l pe Eustatie că este acolo, s-a scîrbit asupra lui şi a zis: “Scris este: Nu va locui lîngă tine cel ce vicleneşte. Iar tu ai îndrăznit a vedea cu vicleşug smerita mea rugăciune”. Deci l-a certat pe el ca să nu spună nimănui despre aceea.

Multe minuni făcea acest bărbat sfînt. Pe demoni îi scotea din oameni cu cuvîntul şi tămăduia tot felul de boli cu semnul Crucii şi cu rugăciunea şi de vătămările şerpilor pe mulţi a izbăvit. De aceea mulţime de popor alerga la dînsul: unii cerînd tămăduiri de boli, alţii izbăvire de duhurile cele necurate, iar alţii numai binecuvîntare şi rugăciune, lucru care tulbura liniştea lui. Pentru aceea, supărîndu-se, s-a dus în muntele Trihalicului şi a trăit acolo, petrecînd fără acoperămînt. Iar Eustatie din mînăstirea Avgarovului, avînd dragoste cu osîrdie către părintele său şi dorind să se vadă cu dînsul, s-a dus acolo şi, căutîndu-l cu sîrguinţă, l-a aflat în acel munte.

Apoi, după rugăciunea obişnuită, Eustatie a întrebat pe fericitul Ioanichie despre Leon Armeanul, care pe atunci împărăţea: “Oare mult va tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării contra sfintelor icoane?” Iar Sfîntul a prevestit grabnica lui pierzare, căci Mihail, care era poreclit Valvos sau Travlin, degrabă l-a ucis pe Leon Armeanul şi i-a luat împărăţia.

Fericitul bărbat Ioanichie se obişnuise a umbla cu toiag la bătrîneţe; şi umblînd el prin unele locuri strîmte printre munţi, s-a întîmplat că i-a căzut toiagul din mînă şi s-a pierdut şi nu era cu putinţă a-l afla, căci căzuse într-o prăpastie. Deci, mîhnindu-se Sfîntul pentru pierderea toiagului, şi-a plecat genunchii făcînd Domnului obişnuitele rugăciuni. Iar toiagul purtîndu-se prin văzduh a venit cu nevăzută mînă şi s-a aşezat în mîinile sfîntului.

Umblînd fericitul pe munte, a aflat o peşteră pustie, în care se încuibaseră demonii. Sfîntul, iubind peştera aceea, s-a sălăşluit într-însa. Iar diavolii, nerăbdînd venirea lui, s-au sculat asupră-i şi multe feluri de supărări îi făceau, vrînd să-l înfricoşeze şi să-l izgonească de acolo. Diavolii strigau asupra lui, scrîşneau din dinţi, batjocoreau, îngrozeau, alergau asupra lui, năpădeau asupra feţei lui şi toată peştera părea că se clatină. Iar Sfîntul, după cuvîntul lui Pavel, stătea în ziua cea cumplită înarmîndu-se cu zaua dreptăţii şi cu pavăza credinţei şi întru nimic nu socotea toate năpădirile vrăjmaşilor. Demonii, precum odinioară n-au răbdat venirea lui Hristos, strigau: “Ai venit aici mai înainte de vreme să ne chinuieşti pe noi?” şi neputînd birui pe cel nebiruit, singuri fiind biruiţi, diavolii au fugit de la dînsul.

În acea vreme, o fiică a unui boier mare, care ţinea credinţa dreaptă, zăcea pe pat slăbănoagă şi bolea cumplit. Fiind adusă la Sfîntul, el îndată a întîmpinat-o şi, făcîndu-i-se milă de ea pentru buna ei credinţă - căci, în mijlocul atîtor popoare luptătoare împotriva icoanelor, ea singură cinstea sfintele icoane -, a tămăduit-o de boală cu rugăciuni şi cu semnul sfintei Cruci, dîndu-i sănătate desăvîrşită.

S-a întîmplat a fi acolo cel ce luase pe sora sfîntului în însoţire; acela era întunecat cu eresul luptei contra icoanelor. Pe acesta îl învăţa Sfîntul din destul ca să cunoască calea cea dreaptă a bunei credinţe şi să aibă sfintele icoane în cinstea ce li se cuvine. Dar după ce n-a sporit nimic cu cuvintele - căci acela era împietrit ca faraon -, fericitul, uitînd rudenia sa cea de aproape după trup, s-a rugat lui Dumnezeu ca să orbească ochii cei trupeşti ai celui luptător împotriva icoanei, de vreme ce nu avea ochi sufleteşti. Şi a fost aşa, căci a orbit cumnatul său după soră şi a luat pedeapsă vrednică pentru credinţa sa cea rătăcită.

Acest mare părinte avea obiceiul de se pogora din munte întru întîmpinare, cînd auzea că vine cineva la dînsul. Aceasta o făcea ca cei ce vin să nu se ostenească pentru dînsul, pentru că suirea în acel munte era cu osteneală, iar nu cu înlesnire. Deci, odată, veneau la dînsul doi episcopi, al Calcedonului şi al Niceei, şi cu dînşii Petru şi Teodor Studitul, cu Iosif şi cu Clement. Pe aceştia, fericitul i-a întîmpinat, pogorîndu-se din munte şi închinîndu-li-se lor cu dragoste, iar după rugăciunea cea obişnuită, a vorbit cu ei cuvinte folositoare. Fericitul a zis către unul dintr-înşii, cu numele Iosif: “Nu te tulbura, frate Iosife, ci te pregăteşte pentru ieşire!” Aceste cuvinte ale lui nu le-au înţeles atunci cei ce le-au auzit. Dar, trecînd optsprezece zile, Iosif s-a mutat din viaţă şi atunci şi-au adus aminte de cuvîntul fericitului Ioanichie şi au cunoscut că el a văzut cu ochii mai înainte văzători moartea lui Iosif şi că despre ea i-a proorocit atunci, poruncindu-i să se pregătească de ieşire.

În al cincilea an al împărăţiei lui Mihail, împlinindu-se paisprezece ani de la sfîrşitul împăratului Nichifor şi de cînd bulgarii, bătînd pe greci, au robit pe mulţi dintre dînşii, din boierii cei mari şi slăviţi şi din ostaşi şi îi ţineau în legături şi în temniţă, atunci şi-a adus aminte cuviosul de cei robiţi şi s-a mîhnit pentru dînşii. Căci a auzit că sînt în mare strîmtoare şi nevoie şi că şed în temniţă rea şi întunecată, legaţi cu lanţuri şi că mai bine ar fi voit să moară decît să fie vii într-o asemenea nevoie. Deci, milostivindu-se spre dînşii, a lăsat pustia şi viaţa cea fără de gîlceavă şi s-a dus în pămîntul bulgarilor, vrînd să dezlege pe cei legaţi şi să slobozească pe cei robiţi.

Venind la cetatea unde erau grecii ţinuţi în legături, s-a apropiat de temniţă nevăzut, căci străjerii cei ce străjuiau uşile temniţei nu-l puteau vedea pe el. Apoi a făcut semnul Crucii pe uşi şi îndată s-a deschis temniţa în care intrînd, pe toţi i-a dezlegat din legături cu semnul Crucii şi le-a poruncit să meargă după dînsul. Deci au ieşit toţi cei legaţi din temniţă, fiind straja acolo şi neştiind nimic de ceea ce se făcuse. Iar Sfîntul, precum Hristos a scos din iad sufletele drepţilor, aşa şi el, slobozind pe greci din legături şi din temniţă, i-a îndreptat toată noaptea, ca alt Moise, în strălucire de lumină pînă la hotarele stăpînirii greceşti.

Mergînd pe cale cu dînşii, îi învăţa să nu fie ca părinţii lor, neam îndărătnic şi amăgitor, ci să nădăjduiască spre Dumnezeu şi să nu uite facerile de bine şi minunile Lui. Iar cînd s-a despărţit de dînşii, au căzut toţi la picioarele lui, rugîndu-l să le spună numele său şi ziceau: “Spune-ne cine eşti tu, o! omule al lui Dumnezeu?” Cuviosul n-a ascuns numele său, dar a poruncit să dea lui Dumnezeu mulţumire; şi astfel s-a întors iarăşi întru a sa liniştită petrecere.

Odinioară, cuviosul a şezut într-o corabie şi a plutit spre biserica Sfîntului Teofan, care era în Sigrian, ca să se închine. Întorcîndu-se de acolo, a stat la ostrovul Fas, unde, auzind vieţuitorii ostrovului aceluia, călugări şi mireni, despre venirea lui Ioanichie la dînşii, au alergat toţi la dînsul şi, căzîndu-i înainte, îl rugau pe fericitul să-i miluiască pe dînşii şi să izgonească şerpii din insula lor; căci se înmulţiseră atunci şerpii fără de număr în insula aceea şi foarte mult îi vătămau pe oameni şi dobitoace. Iar Sfîntul, ascultîndu-i pe dînşii, ca nişte săgeţi a slobozit asupra şerpilor rugăciunile sale cele cu sîrguinţă către Dumnezeu şi, îndată, adunîndu-se toţi şerpii din insula aceea, s-au aruncat în adîncul mării. De atunci nu mai erau şerpi în insula aceea.

Cuviosul s-a dus de acolo în alt loc liniştit şi mergea împreună cu dînsul şi Daniil, egumenul mînăstirii, care era în insula Fas. Acesta avea un frate călugăr, anume Eftimie, al cărui sfîrşit ce avea să fie degrabă, Sfîntul mai înainte i l-a spus, zicînd: “Frate Eftimie, grăbeşte-te, că degrabă vei călători către călătoria cea de sus!” Acestea zicîndu-le lui Eftimie, a intrat într-o peşteră mică vrînd să se odihnească şi a aflat acolo un diavol vieţuind, care era mai cumplit decît cel dintîi.

Deci, Ioanichie cu Daniil s-au sălăşluit într-acea peşteră. Iar diavolul, nerăbdînd venirea lor, li s-a arătat negru cu chipul şi înfricoşător, iuţindu-se şi năvălind asupra lor, ca să-i izgonească din peşteră. Însă ei, nădăjduind spre Domnul, petreceau fără temere. Dar ucigaşul de oameni, năpădind asupra lor, i-a legat picioarele lui Daniil, iar pe Ioanichie l-a rănit în coastă cu o durere aşa de grea, încît a rămas fără glas şapte zile. Apoi, singur vicleanul, a fugit din peşteră, neputînd să petreacă la un loc cu plăcuţii lui Dumnezeu.

După aceasta, Cuviosul Ioanichie iarăşi s-a întors în muntele Trihalicului vestind moartea unui monah, Isichie, care petrecea cu nebăgare de seamă şi a izgonit omizile de prin grădini cu rugăciunea şi cu semnul Sfintei Cruci.

Odată, a venit pentru rugăciune o stareţă împreună cu fiica sa; şi aceea era egumenă a mînăstirii Cluviului. Iar el, luînd toiagul ce era în mîna maicii, l-a dat în mîna fiicei sale şi, tulburîndu-se maica, a zis: “Părinte, mie mi se cuvine toiagul ca să-mi sprijine trupul meu neputincios de bătrîneţe”. Dar el, nerăspunzînd nimic, a arătat cu lucrul ceea ce era să fie; căci după puţină vreme stareţa aceea a murit şi a fost aleasă fiica sa egumenă, în locul ei. După aceasta, iarăşi s-a dus fericitul împreună cu ucenicul său Eustatie în alt munte, mai prăpăstios şi mai anevoie de suit, care se numea al Corbului, unde a petrecut cîtăva vreme. S-a suit apoi în munţii mînăstirii Antidiului şi acolo, zidindu-şi o chilie strîmtă, vieţuia după voia lui Dumnezeu.

El a făcut multe minuni: pe bolnavi a tămăduit, limbile celor gîngavi le-a îndreptat, pe cei iuţi şi mînioşi i-a schimbat în blîndeţe, pe eretici i-a întors din rătăcire şi a prevăzut multora mai înainte sfîrşitul, căci era plin de darul Sfîntului Duh, care vieţuia într-însul.

Acest cuvios astfel îşi petrecea viaţa, încît nu toţi oamenii puteau să-l vadă. Că mulţi, dorind să-l vadă, au venit la dînsul în chilie însă nu l-au văzut. Iar aceia ducîndu-se, smeritul părinte grăia către ucenicul său: “Frate Eustatie, cu rugăciunile tale am fost nevăzut de cei care au venit”.

Odinioară, zidindu-se în muntele acela biserica Sfîntului Ioan Botezătorul, a cărui formă de zidire a fost dată de Cuviosul Ioanichie, au venit nişte fraţi de departe, vrînd să vadă faţa cea cu sfîntă cuviinţă a cinstitului şi de Dumnezeu plăcutul bărbat. Aceştia, venind, şedeau lîngă biserica ce se zidea, aşteptînd acolo venirea cuviosului părinte, pe care doreau să-l vadă. Şi a venit Cuviosul Ioanichie vrînd să vadă de se zideşte biserica după forma cea dată de dînsul. El a stat înaintea fraţilor care veniseră la dînsul, luînd seama la zidire, dar aceia nu puteau să-l vadă.

După ce a stat destulă vreme în mijlocul lor, s-a dus la chilia sa, nearătîndu-se pe sine celor care veniseră şi aşteptau cu osîrdie sosirea lui. Iar unul din călugării cei ce vieţuiau aproape de el, cu numele Ioan, înţelegînd lucrul ce se făcuse, a zis către dînsul: “Părinte, nu se cădea ca fraţii care s-au ostenit pentru tine atîta cale, să se întoarcă mîhniţi, fără să te vadă. Cu adevărat jalnic lucru este acesta şi atinge inima”. Iar Sfîntul, lăudînd osteneala şi osîrdia fraţilor acelora, a început a se ruga pentru dînşii. Apoi, după rugăciune, întorcîndu-se către Ioan, a zis: “Frate, noi nu avem voia noastră, ci cele ce Dumnezeu voieşte pentru noi, acestea le şi face; dacă Dumnezeu ar fi binevoit să mă vadă fraţii care veniseră, apoi chiar de m-aş fi ascuns de dînşii, ei tot m-ar fi văzut; dar eu, multă vreme am stat înaintea ochilor lor neascuns, însă ei nu m-au văzut, căci aşa a voit Dumnezeu”.

Altădată, venind nişte fraţi la cuviosul şi şezînd înaintea chiliei lui, vorbind între ei, iată că li s-a arătat o ursoaică mare şi înfricoşătoare ieşind din lunca ce era acolo aproape şi venea spre dînşii. Ei, văzînd-o, s-au temut foarte tare. Dar Sfîntul a zis către ei: “Domnul nostru a dat robilor Săi putere să calce peste leu şi peste balaur, care sînt cele mai înfricoşătoare, iar voi vă temeţi de o ursoaică?” Deci a poruncit să-i arunce o bucată de pîine; iar ea, luînd pîinea, s-a dus în pustie. Şi atît era de duhovnicesc acest cuvios părinte şi ochii săi sufleteşti îi erau atît de luminaţi, încît duhurile cele cereşti şi sufletele drepţilor putea să le vadă. Odată, stînd el la rugăciune, a văzut sufletul Părintelui Petru purtat de îngeri cu slavă la cer, strălucind împrejur cu negrăită lumină; şi a spus aceasta ucenicilor săi, pentru folosul lor.

În acea vreme împărăţea peste greci Teofil, luptătorul contra sfintelor icoane. Acela a trimis doi bărbaţi cinstiţi la Cuviosul Ioanichie, ca să-l întrebe dacă se cade a cinsti chipul lui Hristos. Ajungînd trimişii, Sfîntul şi-a deschis gura sa, cea de Dumnezeu insuflată şi cînd a început a grăi din înţelepciunea cea dată lui de sus. Bărbaţii aceia s-au ruşinat, neputînd a se împotrivi, nici a răspunde vreun cuvînt împotriva cuvintelor lui. Grăia printr-însul Dumnezeu, Care a zis ucenicilor Săi în Evanghelie: Nu vă îngrijiţi mai înainte ce veţi grăi, că Eu vă voi da vouă gură şi înţelepciune.

Apoi, arătînd clar cum se cade a da cinstea cuvenită sfintelor icoane, i-a povăţuit pe ei la buna credinţă şi trimişii, lepădîndu-se de eresul luptei contra icoanelor, s-au închinat chipului lui Hristos.

Odată Eustatie, egumenul mînăstirii Avgarovului, a întrebat pe Cuviosul Ioanichie: “Părinte, pînă cînd vor fi sfintele icoane călcate şi cînd se vor da înapoi Bisericii de către prigonitorii care răpesc turma lui Hristos ca fiarele cele sălbatice?” El a răspuns: “Aşteaptă puţin, frate, şi vei vedea puterea lui Dumnezeu, căci va lua ocîrmuirea Bisericii un oarecare Metodie. Acela o va îndrepta cu dumnezeiescul Duh, va stîrpi eresurile şi va întări Biserica cu dogme sfinte, va aduce linişte şi unire; iar pe cei ce se împotrivesc, îi va smeri dreapta Celui Preaînalt”.

Această proorocie a Cuviosului Ioanichie degrabă s-a împlinit căci, trecînd puţină vreme, a murit Teofil, împăratul luptător contra sfintelor icoane. După dînsul, a venit fiul său Mihail, cu maica sa, Teodora, iar Metodie a fost ales patriarh. Acesta a adus sfintele icoane în biserici, a întărit dreapta credinţă şi toată tulburarea a schimbat-o în linişte. Însă după puţină vreme, iarăşi a ridicat diavolul pe cei necredincioşi, care tulburau şi clătinau Biserica lui Hristos. Iar fericitul Metodie oştindu-se cu sabia cea duhovnicească a cuvîntului lui Dumnezeu împotriva lor, avea ajutor pe Cuviosul Ioanichie. Căci acesta, uneori prin cuvînt, alteori prin scrisorile sale, apăra buna credinţă şi pe cei depărtaţi de Biserică îi întorcea.

De multe ori patriarhul Metodie, slăbind în discuţia cu ereticii, cuviosul îl întărea şi-l sprijinea prin scrisorile sale. Odată, citindu-se scrisorile lui Ioanichie la sinod, ereticii au început a batjocori şi a huli pe fericitul. Înţelegînd aceasta cuviosul, cu duhul lui Dumnezeu, a stat degrabă în mijlocul sinodului şi a început a grăi în auzul tuturor, astfel de cuvinte pentru Dumnezeu şi pentru cele dumnezeieşti, încît toţi se mirau de înţelepciunea şi cuvintele lui. Şi n-au fost în deşert cuvintele lui, căci precum a făcut odată Petru, propovăduind adunării din Ierusalim, aşa şi în această adunare făcînd Ioanichie prin cîntare de Dumnezeu, încît cei ce auzeau se mîngîiau cu inima, şi cu dragoste primeau cuvîntul lui şi se întorceau la buna credinţă. Astfel de sîrguinţă avea cuviosul pentru pacea Bisericii şi pentru mîntuirea sufletelor. Apoi degrabă, cu sîrguinţa şi cu rugăciunile lui, s-a stîrpit eresul şi s-a adus pacea Bisericii; iar diavolul care o tulbura a fugit cu ruşine, căci temîndu-se de Ioanichie şi de rugăciunile lui, se topea ca ceara de faţa focului.

Odată se făcea în mînăstirea cuviosului înnoirea bisericii pe care el o zidise şi, adunîndu-se soborul fraţilor, şi Sfîntul nefiind cu dînşii, s-a arătat deodată o ceată de diavoli ieşind dintr-un deal şi toţi se temeau foarte, fiind nedumeriţi. Dar Sfîntul Ioanichie, deşi nu era acolo cu dînşii, a văzut mai înainte cu duhul ceea ce se întîmplase. Făcînd îndată rugăciune şi ridicîndu-şi mîinile, a slobozit cuvintele rugăciunii sale către Dumnezeu şi, ca nişte săgeţi asupra taberei celei diavoleşti, de departe lovindu-i, i-a pus pe fugă. Fraţii, văzîndu-i pe draci fugind, ca izgoniţi de moarte, au lepădat frica şi au săvîrşit cu bucurie praznicul înnoirii bisericii.

În acea vreme se luptau ismailitenii (arabii) cu grecii şi, biruind ismailitenii, pe mulţi au robit, ţinîndu-i în legături. Un boier oarecare din cei slăviţi, avînd un tînăr, rudenie de-a sa, în robie la păgîni, a rugat pe Cuviosul Ioanichie să-l scoată din robie, precum a izbăvit odată pe grecii robiţi de bulgari. Cuviosul, fiind milos, s-a dus în pămîntul ismailitenesc şi, ajungînd în temniţă, a eliberat nu numai pe tînărul acela, ci şi pe toţi cei care erau legaţi împreună cu dînsul, neştiind nimic straja despre aceasta; căci uşile singure de la sine se deschideau sfîntului şi legăturile se dezlegau. Iar cînd erau pe cale, mergînd pe pămîntul grecesc, au năvălit asupra lor o mulţime de cîini cumpliţi, iar Sfîntul i-a lovit pe ei cu orbirea şi au trecut printre ei fără vătămare.

În acel munte în care pustnicea cuviosul se afla, nu departe, un călugăr cu numele Epifanie, vestit în credinţă. Pe acela l-a ridicat diavolul spre zavistie şi s-a sculat cu vrajbă asupra fericitului Ioanichie, pizmuindu-l pentru slava cea bună cu care îl preamărea Dumnezeu, Care a zis: Pe cei ce Mă preamăresc, îi voi preamări. Deci, din zavistie, Epifanie a cugetat să piardă pe Cuviosul Ioanichie cel nevinovat şi curat cu inima. Astfel a dat foc muntelui, ca prin foc să-l piardă pe Ioanichie împreună cu chilia sa, căci muntele acela era foarte stufos şi ardea precum cuptorul. Dar Dumnezeu, Cel ce a izbăvit de foc pe tineri în Babilon, Acela l-a păzit nears şi pe plăcutul Său, pe fericitul Ioanichie.

Văzînd fericitul răutatea vrăjmaşului său, nu s-a mîniat asupra lui, nici s-a scîrbit; ci, vrînd cu bunătate să biruiască răutatea, şi cu blîndeţea să risipească vrajba s-a dus cu smerenie la Epifanie, întrebîndu-l de pricina mîniei şi cerîndu-i iertare. Iar acela, din mînie, a lovit pe Sfîntul în pîntece cu toiagul, care avea în vîrf un fier ascuţit, vrînd să-l străpungă. Dar Domnul, Cel ce nu lasă toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, a păzit pe Sfîntul Ioanichie nevătămat de acea lovire. Aceasta a fost ispita fericitului, pe care i-au proorocit-o cei doi pustnici mai sus pomeniţi, care îi spuseseră lui: “La sfîrşitul vieţii tale va veni asupra ta o ispită din zavistie, dar durerea se va întoarce asupra capului vrăjmaşului, iar tu nici un rău nu vei pătimi”.

Ajungînd la adînci bătrîneţi, Cuviosul Ioanichie şi, slăbindu-i-se trupul de multe nevoinţe şi osteneli, s-a dus în mînăstirea Antidiului şi acolo, făcînd o chiliuţă mică, s-a închis într-însa. Dacă se întîmpla cîteodată să iasă din chilie şi să umble prin mijlocul drumului, se făcea nevăzut de către cei ce voiau să-l vadă.

În al cincilea an al împărăţiei lui Mihail, cel dintre sfinţi Părintele Metodie patriarhul, văzînd mai înainte apropiata mergere a lui Ioanichie către Domnul, a venit la dînsul cu clerul său, cerînd rugăciunea şi binecuvîntarea cea de pe urmă. Iar Cuviosul Ioanichie, vorbind destul cu Sfîntul Metodie şi învăţînd dreapta mărire a credinţei pe cei ce veniseră cu dînsul, a proorocit lui Metodie că şi acesta, după moartea lui, fără de zăbavă va trece din viaţa aceasta vremelnică la cea veşnică. După aceea făcînd rugăciune şi sărutîndu-se unul cu altul cu sărutarea cea de pe urmă, s-au despărţit; patriarhul s-a întors la ale sale, iar cuviosul părinte a rămas în chilia sa, rugîndu-se şi pregătindu-se pentru sfîrşitul său.

A treia zi după plecarea patriarhului, Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul, Părintele nostru Ioanichie a trecut către Domnul, în ziua a patra a lunii noiembrie, avînd nouăzeci şi patru de ani de la naştere. Iar în a opta lună după mutarea lui, sfinţitul patriarh Metodie s-a mutat către Domnul, în a paisprezecea zi a lunii iunie; şi s-a împlinit proorocia Cuviosului Ioanichie, care a spus patriarhului că fără de zăbavă şi el va trece după dînsul din viaţa aceasta vremelnică la cea veşnică.

Pe cînd murea Cuviosul Părintele nostru Ioanichie, părinţii cei ce vieţuiau în muntele Olimpului au văzut un stîlp de foc înălţîndu-se spre cer, căruia îi mergeau înainte îngerii, deschizîndu-i uşile raiului şi ridicîndu-l spre fericirea cea de acolo. Din aceasta s-a cunoscut cum că Cuviosul Ioanichie, săvîrşindu-şi alergarea nevoinţei sale, trecea la odihna cerească. Dar nu numai în viaţă, ci şi după mutarea sa, cuviosul a făcut multe minuni. Căci mulţi neputincioşi, atingîndu-se de sfintele lui moaşte, au dobîndit sănătate; mulţi s-au izbăvit de duhurile cele viclene, slăbănogii de pe paturi s-au sculat şi cei ce erau ţinuţi de orice fel de neputinţă, dacă s-ar fi atins numai de racla lui, îndată se făceau sănătoşi.

Aşa a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său cu multe minuni şi în viaţă şi după moarte, cu ale cărui sfinte rugăciuni Domnul să ne arate şi nouă mila Sa şi să ne tămăduiască de bolile noastre cele sufleteşti şi trupeşti, pentru slava sfîntului Său nume. Amin.